Să nu refuzi lupta, învinge

Omul e lăsat liber să trăiască o viață cu reguli. Câți dintre noi am privit la reguli pentru a le urma? Ne întrebăm dacă suntem înțelepți. Unii consideră că au dobândit înțelepciune prin școlarizare, alții prin numărul anilor, dar puțini dintre noi o căpătăm trecând prin încercările vieții. Ochii noștri strălucesc abia atunci când privim la copilul din noi, la inocența copilăriei ori la visul pe care l-am lăsat în urma noastră conștienți că ne maturizăm. Dar e insuficient să asimilăm ascultarea din poveștile bătrânilor, că nimeni nu ajunge înțelept din întâmplare, ci trecând verticali prin întâmplările pe care viața ni le oferă pe măsură.

Am să scriu partea unui simplu om rătăcitor prin Irlanda, privind la urmele pașilor străinilor, care seamănă atât de mult cu urmele pașilor românilor, arabilor, rușilor, polonezilor, turcilor. Am să scriu despre ceea ce simt atunci când merg pe stradă și aud plânsul frunzelor, vântului, ploii, și atunci plâng. Plâng pentru că sunt. Plâng pentru că trăiesc atât de puțin din multa mea viață pe care abia aici, printre străini, am văzut că există cu adevărat.

Iubitul meu cititor, Dumnezeu ne încarcă uneori prea mult spatele pentru că știe, El știe că putem duce și povara celor mai slabi. Nu mă plâng. Nu ar trebui să ne plângem. Suntem atât de aduși de spate pentru că ne-am învățat să cărăm cu el toate grijile pământului. Of, e atât de simplu să trăiești simplu, printre oameni, printre frunze, prin tăceri și prin ploi.

Abia acum am timp să mă gândesc la mine, la cum eram în țară înainte să ajung în Dublin. Eram o ființă tot timpul pe fugă. Încruntată. Cu ochii pe ceas. Cu agendă încărcată și tot timpul vorbind la telefon probleme urgente. O presiune care mă apăsa continuu, cu durere, pe tâmple.

Mă văd aici, departe de țară, mă simt și nu mă recunosc. Mai am momente când nu-mi dau seama că mă grăbesc și atunci zâmbesc, privesc în jur și-mi potolesc pașii. Dar asta e o altă poveste. Știu că bietele mele gânduri vă sunt comune. Ați simțit la fel. Ați încercat să înțelegeți o altă lume în care erați obligați să trăiți. Obligație pe care ați ales-o liber. Conștienți de drumuri închise, oamenii răzbat prin puterea gândului că au lăsat acasă un copil, o mamă, surori și frați, care plâng dorul celor duși pe alte meleaguri să muncească. Căutăm puterea. Căutăm cu disperare să răzbim. Cred că românul e cel mai încercat om. Lui nu-i este frică de drumuri neștiute pentru că știe să-și croiască calea prin muncă.

Of, ne căutăm, într-o beție a cunoașterii și a noului, pentru a găsi liniștea confortului, pentru care alții doar privesc sătui și plictisiți. Să trecem cu fruntea sus peste plânsul nostru șoptit nopților. E o nouă zi, e viață. Să mai citim, să mai râdem pentru că mâine nu se știe dacă umerii noștri mai pot duce o povară.