Postări

Se afișează postări din septembrie, 2013

Heliopolis

Heliopolis
M-am oprit la porțile orașului Heliopolis. Era pustiu. Aerul frigea. Gândul era de a merge mai departe, dar din tălpi îmi curgea sânge. Probabil am călcat într-un ciot uscat. Nu le mai simțeam. Mergeam din inerție. Trebuia să ajung în oraș. Pisicile îmi apăreau în vis de câteva nopți la rând. Șerpii, însă, mă însoțeau toată ziua. Șuieratul continuu îmi grăbea pasul. Știam că nu sunt. Și dacă mă înșelam? Preotul a spus că ziua nu sunt în pericol. Nopțile, spunea el, să am grijă la frunzele de măslin. Ele arată calea, dar și dincolo de imaginația pe care nu o vei înțelege. Așa că nu le priveam. ─ Eneada, dă-mi mâna! Nu-ți fie teamă. ─ Cine ești? Un călugăr apăruse din senin lângă mine. ─ Te așteptam de mult. Trebuie să mergem la Templu. ─ Cine e acolo? ─ Lumina de care te-ai pierdut. Ah, cât am umblat după lumina aceasta! Când m-am rupt de toate amintirile mele cred că de viață m-am depărtat. Lumina m-a ridicat și, așa, ca-ntr-o plutire a fulgilor de nea, m-a dus împreună cu o șoaptă…

probabil că timpul

probabil că valul trecerii peste timp
ne-a făcut mai șuierători
probabil că din pricina zarurilor
ne frângem inima stând în picioare
și apoi ce rost mai are să te întrebi de ce?
fracțiile nu se strâng în batistă
viața s-a schimbat a minune

nimicul nu produce treceri peste calități
prezența să fie ca o depărtare?
întâmplării să te supui zilnic
spune gândul străinului

tot mereu zăbovim a mirare
sau tot mai târziu îți dai seama
probabil că determinismul e un minimalism provizoriu
propoziția sau definiția lăuntrului
vine din exterior
să îmbătrânim îmi spui
lăcomim puțin
în fața bănuțului înainte să-l aruncăm în ape
savurăm tăcerea ca pe cea mai mare virtute

niciodată gândul meu

într-o zi am văzut un munte 
se odihnea la picioarele mele
era făcut din pofte 
și le adunase într-o viață 
ca un buchet
un munte cu vise
și gândul meu
stingher și străin
era cam la capătul lumii

alt munte începea să crească pe spatele meu
plin de întrebări 
remușcări coapte și alburii
se prindeau și de păr
rădăcini de vise îmi ieșeau prin tâmple
sângele mă durea 
sufletul îl simțeam atât de alb
încât am sperat să fie doar iarnă

poftele strânse în acel munte
nu vor egala fericirea
la întrebări se vor găsi răspunsuri triste
știu că remușcările
nu vor șterge urmele
pentru că niciodată gândul meu
nu este singur

Nu știu cum pune viața problema...

Nu știu cum pune viața problema...
Picioarele au răsturnat urme adânci și doar eșecul drumului parcurs degeaba mai naște o întrebare: pentru câtă vreme mai beau din acest pahar cu apă amară? Nu știu ce am devenit și nici nu vreau să aflu. Să-mi întind capcane căutând răspunsuri? Ah, ce multe secunde aș arde amarnic gândind la un minut de împlinire! 

Lustruiesc amăgitoare vise. Hm, știu că ai să râzi, tu cititorule, tu împlinitule, avutule, satisfăcutule, ai să mă privești cu milă și cu scântei în ochi de fericire, de poziția ta atât de sus față de căderea mea atât de... Să revenim la sclipici. la scânteia care te face pe tine mai altfel decât sunt eu. Probabil că pe frunte se mai văd amintiri din copilărie. Dar nu știu cum pune viața problema și mâinile stau fărâmate a rugăciune. Dar ele nu știau să se roage. 

Mă picură ultima noapte pe spate și simt cum pietrele se prind în hora zădărniciei. Și apoi, unde să mă duc? Tu râzi. O revoltă de cer înspăimântat mă cuprinde parcă la gândul că n…

mi-e a fericire pân' la cer

mi-e a fericire pân' la cer și dincolo de stele
și nici muntele n-ar ajunge coama zâmbetului meu
dar mi-e a verde pân' la infinitul nopții
și nici zorile n-ai să afle visele

paralele ținându-se de mână
și poftele inimii țipă conștiințe
pentru că în tălpi sângele seamănă urme

nu mă privi cu ochi prematuri și cuminți
arborele mântuirii naște iubiri verzi pe tâmple

într-o zi am văzut un munte

într-o zi am văzut un munte lângă picioarele mele
era din pofte strânse într-o viață 
un munte de dorințe și vise
și gândul meu era tot în acel munte
un altfel de gând
era ca și cum îmi doream să fiu altfel
dar ideea fericirii nu era doar o poftă?

alt munte începea să crească pe spatele meu
era plin cu întrebări și remușcări
rădăcini de vise îmi ieșeau prin tâmple
și sângele mă durea
iar sufletul îl simțeam atât de alb
încât am sperat să fie doar iarnă

știu că poftele strânse în acel munte
nu vor egala fericirea
știu că la întrebări se vor găsi răspunsuri triste
știu că remușcările
nu vor șterge urmele
pentru că niciodată gândul meu
nu va rămâne singur

când tălpile cu sânge

când tălpile cu sânge
în urmă-și las' odihna
când țipătul își urlă tăcerile 
în noapte
când masca de pe om
în animal se face
te-așezi în rând cu soarta
și adunat de spate
mai scormonești toiagul
de mituri și povești
fântânile pe umeri
prind rădăcini ori șoapte
doar anotimpul știe
să-ți numere din riduri

și cerul te privește și-ți spune-n colțul gurii
să fii argintul viu din mijlocul furtunii

Fără cruce

Fără cruce omul îşi pierde orientarea. Sub greutatea crucilor adunate se îndoaie și universul; stelele cad, timpul adoarme beteag. Ce vrei să faci? Te întrebi dacă te poți lăsa de viață. Sângele îți urlă în urechi și gândurile par că sunt ale unui străin. Presimți că nu e bine. Poate că te înșeli. Ești un simplu muritor. Mutilezi conștient propria voinţă. Rămâi cu ochii închişi nu pentru revenire, ci pentru uitare.
Omenirea a fost invitată să-şi înfigă cuiele în trupul lui Hristos; să-şi topească forţa distructivă în oceanul iertării şi al vindecării.
Ce fel de om ești?
Ai vrea să poți spune că azi te îmbeți cu cel mai adânc ocean de iluzii. De ce nu? Timpul îl scurgi într-o apă. Pândești până și urmele.
Poți rămâne argintul care strălucește contra vântului.
Tu alegi.

femeia aceasta

peste poduri se lasă dimineți leneșe
chipul cerului a prins riduri
femeia își face culcuș din vânturi
și așteaptă ploile să-i spele nopțile
că doar nu setea aceasta i-a uscat gâtul
și nici colțul lupului nu i-a oprit cărările 
femeia învelește sufletul cu frunze
cere iertare pământului
și vieții sale timp de așteptare
că doar nu foamea aceasta i-a uscat fruntea
și nici șoapta sarpelui nu i-a alungat regăsirea
femeia își ascunde tălpile rupte
desenează un punct infinit peste poduri
și visele
i se duc toate

în dulapul meu de haine

în dulapul meu de haine
am ascuns un val
nu-l cunoști
l-am furat într-o noapte fără lună
nu deschid ușa
pentru că s-ar rostogoli peste mine
biletele de papagal s-au îndoit pe la colțuri
nu am mai vândut
și nu m-aș pricepe
așa că iau îndemnul tău ca pe o glumă
să râdem de nepriceperea mea
zici că pleci
zici că viața se joacă cu mine
brațul femeii mute
face semnul crucii
din trei în trei zile
în numele tuturor
iertarea să vină așa cum n-ai știut
și poate că o scapi din ochi
ei bine
atunci voi deschide dulapul
și fie ca valul să ne spele de pariuri

adevăruri

există multe situații în care adevărul îl folosim ca pe o unealtă. să fie de folos, ne zicem. să fie bine. să fie ascuțit și să rămână precum sabia după război. privim în jurul nostru, dar nu-l găsim. adevărul e ca un abur. cred că adevăr înseamnă tragedia prin care știm să ascultăm și să nu facem nimic. ceea ce vine după concluzie rămâne ca o dare de seamă. acceptăm să se lumineze stările conștiinței noastre pentru a concluziona că teama există, că durerea persistă, că fuga ne paște că foamea ne scoate disperarea prin toți porii. suntem eternii căutărilor. ce haos ne macină mintea atunci când căile sunt duble! și dubiile economisesc principii. oare? nu știu dacă există consolare istorică. s-ar putea să fie doar starea noastră de moment. poate că peste ceva timp vom spune că malurile dintre poduri sunt de culoarea noroiului. adevărul stă ascuns. de ce? e doar o știință a societății umane. cum o redă cineva în timpul său sau cum o scrie, rămâne ștampila pentru care justificarea cugetă.…

drum fugar

un drum fugar îmi șade la picioare
și-ar vrea să-i fiu un cap de viață
ca o părere scade paloarea dintre noi
mai stai o toamnă sau măcar cinci ploi
și pîn’ la urmă calea-i zguduită
de ochii ascunși și hoți printre cuvinte
de îmi vorbești iubirea stă cuminte
iar de îmi taci 
știu
aerul mă minte

eu...

Eu...

diminețile de azi se fac ierni pe fiecare deget
numerele au ieșit din mare
s-au îmbrăcat în haos și au măturat nisipul
în fiecare zi în care tu ai crezut că roua îți atinge talpa
s-a despicat în patru calendarul din perete
și porțile la care ai bătut stau închise
pentru că te crezi unic și revendici cifra 7

mi-am luat urma focului
cenușa explică drumul greșit pietrelor
dar tot mai alunec nemuriri prin gânduri
și lacrima despre care ți-am vorbit
își duce în fiecare zi cuvântul în spate
ca un păcat
sau ca o normalitate

tu îți desenezi diminețile pe ferestre aburite
eu adun cioburile din prăpăstii
tu descifrezi necunoscutele
eu privesc la o nălucă în oglindă
tu rostogolești senin o bilă
iar eu mă visez zeița morții

goală între două bufnițe
scap printre degete înțelepciunea și viața
doar oceanul acesta care-mi cântă la picioare
pare să înțeleagă rostul nerostului meu

privește
tu nu răpești nopțile
și insula ta îți admiră cifrele
eu am insultat armăsarul cu opt picioare
Odin iubea mai mult pe Sleipnir
așa că eu a…