Postări

Se afișează postări din septembrie, 2016

urletul

Și dacă sunt mai bun decât tine, tu de ce ești mai rău și încerci să mă distrugi? Dacă îți spun că nu ești perfect, de ce nu te gândești că nu e o calitate? Dacă îți spun că nu am nevoie de răutatea ta, de ce continui să-ți arunci veninul în sufletul meu? Oare capacitatea ta de a înțelege ceea ce faci altora e atât de redusă? Prostia ta o consideri calitate? Ce fel de om ești? Când te privești în oglindă crește inima în tine când îți spui: „sunt cel mai tare, că l-am distrus pe x ori pe y, și uite cum le este frică de mine”. De fapt, le este scârbă, silă, lehamite și te privesc oarecum indiferenți. Dar ce-ți pasă? Ești atât de prost încât nu poți gândi la mai mult și basta! La ce să mă gândesc, să nu mă mai consum, că am impresia că-s aiurea? Uite, așa suntem toți, de fapt, ca acest fum de țigară, care se duce în sus și dispare cine știe unde! Dacă tot dispărem, de ce ne chinuim să lăsăm ceva în urmă? Hai că, dacă e de bine, e ok, dar dacă ești al dracului și faci numai rele în jurul …

recenzie la „Incursiune în romanul grec-latin” semnată de Melania Cuc

Incursiune în romanul greco-latin Apărut  la Editura Transilvania,  în cadrul Colecţiei Cititor de Proză, ( aparţinînd  Proiectului cultural de anvergură, coordonat de  Emanuel Pope), – volumul Incursiune în romanul grec-latin, autor Dorina Şişu, se constituie în unul dintre evenimentele editoriale de marcă ale anului 2010. Nu trebuie să citeşti toate cele aproape 150 de pagini ale cărţii pentru a te dumiri că un astfel de demers, literar, nu a fost gîndit pentru  ,,ronţăitorii,, romanelor roz-bombon şi nici pentru cei care nu deţin dorinţa de incursiune în ceea ce ne place să credem că este matricea culturii europene,- avem aici geneza însăşi a Literaturii pe care,  noi o disecăm  mai mult  dintr-o memorie colectivă, la îndemînă, decît după studii aprofundate, de gen. Dorina Şişu sparge pojghiţa blazării contemporane, coboară în tainiţe străvechi şi, cu uneltele  căutătorilor de comori intelectuale indubitabile, reuşeşte să scoată pe piaţa de carte o lucrare care, cred eu, ar trebui …

Recenzie la ”Incursiune în romanul grec-latin” semnată de Menuţ Maximinian

Romanul grec-latin Scriitoarea Dorina Şişu propune publicului o incursiune exploratorie în tainele romanului elenistic şi latin, relevând funcţia de propulsare a unor semnale continue în evoluţia europeană ulterioară a romanului. Spaţiul, timpul, sacrul şi profanul, limbajul ca vector de mesaje, se interferează iraţional şi ameţitor. După cum declară în prefaţă Virginia Paraschiv, Dorina Şişu este un intelectual cu spiritul liber şi nealterat de prejudecăţi sterile. După cum se prezintă în aceste texte antice, romanul este mai mult sau mai puţin inteligibil. Călătoria în literatura universală, în special în cea romanescă, felul în care literatura a influenţat istoria omenirii, sunt puncte pe care scriitoarea le atinge în această carte. Sunt prezentate cele mai valoroase romane ale antichităţii, în care aventura şi călătoria reprezintă modul de viaţă al unor personaje care rătăcesc în permanenţă pe drumuri mai puţin umblate în căutarea unui ideal, a unei identităţi. Călătoria este o ma…

O carte eveniment! - recenzie la ”Incursiune în romanul grec-latin” semnată de Emil Druncea

O carte eveniment! Obişnuiţi cu stiluri preţioase şi uşor snoabe de către teoreticienii literaturii de la noi, am pornit cu jumătate de elan la lecturarea cărţii scrise de Dorina Şişu „INCURSIUNE ÎN ROMANUL GREC-LATIN”,Editura Transilvania,”2010, în colecţia Cititor de proză .Ce m-a bucurat încă de la începutul lecturii a fost stilul simplu dar profund al scrierii,semn că talentul de prozator al autoarei este prezent şi viguros şi ne pregătim sufleteşte să citim romanele care vor veni. Despre autoare nu ştim decât că este cadru universitar la Braşov şi vom afla împreună despre carte în rândurile ce urmează.Structurată în patru capitole,lucrarea de faţă vrea să ne aducă la suprafaţă geneza romanului antic grec şi latin. O acţiune curajoasă dacă ne gândim la sursele de cercetare,puţine ,vechi,texte uneori criptate,pe care autoarea se nevoieşte să ni le decripteze .Aşa cum arată încă din Cuvânt înainte,autoarea îşi propune să cerceteze iar nouă ne propune să aflăm despre „semnificaţia că…

ah, moarte

...și se rostogoleau luminile reci peste trupul meu. credeam că lanțul acela ruginit, care mi-a cuprins glezna piciorului drept, e din imaginația mea. un urlet stins de lup mă alintă în fiecare noapte. of, verdele! acel verde mă îngână între noapte și zi, verdele suspansului reținut de gorile, care se holbează din noroi la palmele mele, șoaptele mute spuse continuu de moarte, construiesc un zid sisific pe pânza mea.. un actor cu rol mediocru se naște în fiecare dimineață în oglinda la care privesc. spune-mi, zice gândul meu, spune-mi de tine, de iubirile tale, de plânsul tău. nu pot. moartea privește fericită în ochii mei. spune-mi, se roagă gândul meu la alt gând, spune-mi ceva cu voce tare. nu pot. moartea așteaptă cuvântul să-l ucidă, ori să îl ascundă. mă sugrumă de gât tăcerile, mă privește această lume și probabil că mă va judeca pentru lașitate. of, lume tăinuită, nezărit talent epistolar, ce-am mai putea regreta acum în fața sfârșitului?

lăuntrul

un urlet se agață de tine sau tu preferi, cu sinceritate, suferința amintirilor pe care le ai în fața Joanei d'Arc. crucile scot zgomote sâsâitoare. te lași într-o parte și îți legeni viața pe un os. o materie indiferentă, praful, deține rolul suprem. batistele parfumate din mâinile femeilor divorțate, se închid împreună cu un bilet de tren. privești pe geam. viața de afară nu e treaba ta. tremură piciorul a nemângâiere și a singurătate. nici eu nu vreau aplauze. lumina reflectoarelor e un adevăr otrăvit. cel mai fals moment e acela în care îți faci rolul după cum spune regizorul. din motive mediocre am alunecat paradoxal de partea sfârșitului vieții. uite vezi, așa am hotărât eu fără voia ta, așa am sfârșit excelent un lucru mărunt la care toți se închină și-i zic Viață. câtă naivitate trebuie să ai în sânge să te crezi fericit? croind la fiecare pas dorința de pustiu viu te face diferit? țărâna are aripi. ce fierbinte e vântul atunci când îl dorești! frige strâmtoarea valului. s…

cine am fost eu?

mi-am croit o poveste bizară. un verde crud a crescut în loc de mine și nu știu dacă această dilemă e a mea, ori sunt purtătorul unui final care abia începe?

cine sunt eu?

cu povestea croită de tine, poți umbla toată viața. îi poți spune taior, rochie sau mantie de ploaie. un ceva care să te apere mereu de factorii externi. îți croiești viața uneori poate prea lungă la mâneci, prea largă la talie, ori prea scurtă. niciodată nu e așa cum ți-ai dori de prima oară. povestea croită de tine poate fi povestea atâtor oameni. la fel și ei. triști. fericiți. înșelați sau iubiți. totuși...povestea croită de tine, ajunge să fie veche. o poți arunca? o așezi bine? te întrebi ce-ai să faci cu ea? atunci când rămâi singur, caută în buzunarele acestei povești pe care ai purtat-o până la capăt. sigur dai de un bilet pe care scrie...

telegrama

cumva maratonul cuvintelor sau al zicerilor fără dezlegare
cumva marșul ca un fir întins
cumva tu și eu ca două numere pare
un ghem și un zid
cumva toate acestea ne-au unit depășindu-ne
mi-e foame de odihnă
ți-o fi sete de mine? nu aleg magicieni în lectura mea ocazională
sunt trucuri și minciuni infidele
te aleg pe tine așa cum ești - o carte vie - să te respir prin toamnă
ca un aer curat dimineața
ca un vin roșu seara
ca un ceva obligatoriu de iubit pentru că mi-e foame
pentru că ți-e sete alegoria somnului ține de îndoială
alergatul ține de ...nu știu precis
cred că e o chestiune aiurea
atât de aiurea că mi-a picat fisa în timp ce-mi beam ceaiul
și citeam presa proastă de azi
auzeam oricum fuck-urile trecătorilor iar gradul de educație civică
îmi scăzuse sub nivelul mediu
până și muza s-a băgat în lada frigorifică
de unde scoate limba la mine
la fiecare cinci minute telegrama: măgarii din insulă sunt fericiți stop iepurii sunt mici stop ciorile-s ca niște porumbei stop azi e ziua de băut …

dar spune-mi

dar spune-mi: din care piramidă ai zămislit iubirea? pe care treaptă-naltă mi-am rătăcit privirea? doar viețile, iubite, se duc, se cern, se ning; pe fruntea ta deplină se odihnesc și spinii. ah, am rămas doar muguri în mâna primăverii! eu îți presar în sânge făgăduință dreaptă, și punctul cardinal pe pleoapa-ți stângă șade.
m-ai contopit în vinul cel roșu dinspre toamnă, m-am frânt apoi în două în viscolul din iarnă. am tot atâtea trepte cât ai zidit murind. iubește-mă trăind!

de mă priveai...

de mă priveai, privirea-ți se-aprindea în mine și-n flăcări trupul răspundea iubirii, iar urmele-ți ardeau pământul. nimic nu ne-ntrebam, iubirea mea. trăiam prin reci poteci, dar vezi, urmele-ți ard și-acum pământul.
acesta e un vis, iar zorii îl omoară. un strigăt stă în prag ca jalea să-l cuprindă, un rug ciudat îmi pare și vântul ce-mi șoptește pe fugă la ureche: să îl iubești copilă, să îl iubești deplin, fă dulce să devină al șarpelui venin, iar dacă dinspre sud furtuni vei auzi că vin, să pregătești paharul, pe masă gol să fie, în el se vor vărsa în noaptea fără lună, dureri și chin din oameni ce vântul ți le-aduce. paharul se va sparge în zorii dimineții când ochii-nchiși devreme pe el se vor deschide. e liniște și-mi pare că îmi vorbesc pereții. aud cum geme un păianjen care-a visat același vis cu mine.
și tu te-ai întrebat ce este nemurirea? e infinit în prelungire, iubite, adu-ți aminte de un drum, mereu o joacă de cuvinte, o arcă înspre Rai deschisă. ți-aduci aminte ziua …

tu ce faci?

Tu ce faci? Omule, urcă mai departe de canonizare. Arderile sunt în ochii tăi sălbatici. Ai fi putut să taci, dar ai vorbit. Ai tăiat întâmplările cu tăceri. Ai călcat nesăbuit în sânge. Dar eu? Sunt așa cum sunt: am lăsat drumul alături de Piatra Sacră, Hotarul Sacru să treacă peste cenușa mea. Nici tu nu vei auzi șoapta curajului, nici eu nu voi înțelege veșnicia.

corbul pe sârmă

bine că tu nu haiku nici eu haiku hai-hui mai degrabă pe gardul de sârmă al pușcăriei uneori mă prefac în corb și umblu pe deasupra capetelor luminate babele se închină 500 de metri și nu mă las intimidat cu ciocul rujat mă balansez în razele duminicii  și mă reculeg înjurând în ploaia rece a dimineții de joi îmi place joia e un mijloc de a spera naibii la un sfârșit crăpat pe la colțul gurii cu aria din Puccini m-ai dat gata ce să-ți cânt în drept? nu mă pricep amice la chestiuni de finețuri și dantele  dacă vrei îți desenez scheletul unei biciclete sau al unui mort un craniu ceva alăturat de Shakespeare
fantomele sunt de treabă le tragi scaunul ca unor doamne și le torni ceva tare în pahare sunt și ele niște suflete, ce naiba pfff, hai mai după colț că iar vine baba aia care se închină până mă albesc

rămân lup

pe râul Liffey m-am dat drept Cian într-o barcă furată nu e ca Sena și oricum e prea dulceagă imaginea așa că te refuz prefer să fiu Bram Stocker tatuat cu sticle de whiskey  să spun un strașnic get the hell la fiecare pahar dat de prieteni la pub-ul lui Paddy femei bete mi-au sărutat picioarele nu de frică  nu de foame și nici de pofta sexului după perdea pentru că atunci când majoritatea populației ardea de focul emigranților alții de alegeri prezidențiale și unii de mania caricaturiștilor francezi pe care i-aș pune chiar eu la zid (ajutat corespunzător de luptătorii nord-irlandezi) eu le aduceam copiii răpiți  sau îi snopeam în bătaie pe bărbații lor care la rândul lor snopeau în bătaie pe nevestele lor e-he, o întreagă tevatură socială în 4 acte fără pauză de țigară
rămâi seik, prietene, dar eu nu-mi lepăd meseria de pirat mi-am înfășurat pe cap baticul pierzaniei poate și din legile idioților am făcut jurăminte răsturnate da, prietene, sunt lupul acestei insule sfinte chiar dacă șerpii încă îmi suf…

bărbați, la luptă!

bărbați, la luptă!
să scriem proză pe cuțite ascuțite să fim bărbați în armuri cu săbii de aur și-atunci vom tăia adânc în bocitori și melancolici în tranșee scriem câte-un capitol din monografia personală sticle sparte, papuci aruncați, haine rupte, sânge uscat și noi doi ca niște bărbați nemuritori, de-a dreptu’ eroii nopților de beție atunci când după lupte crâncene cu societatea mascată și fudulă vom face socoteala și vom trage linie câți am doborât de pe socluri ne-om îmbrăca în pirați  mergem în cartierele sărace și împărțim averile boierilor din uniuni și guverne
de-aia nu au dinți să muște din noi ăștia ațoșii
și de-aia devin maimuțe pe spatele avuților

crâncen

priveşti la miezul zilei
la textele pline de sens şi rătăcire
la răspunsul pe care vrei să-l dai
dar nu ai o stare istorică în care să te miri de gâtuire
te opreşti în zona gradului zero de comunicare
și taci pentru că zvântatul original flutură şi azi
în călătoria deasupra realului
mersul devine
o inevitabilă dimensiune
prin cotloane de frig
sentimentul pierderii joacă slab în picioare
iertări clandestine
semnul risipirii adulmecă progresiv păcatul

pustiise și pustiul

Imagine
pe străzi urlă
ameninţarea comunicării clonate la pătrat
în triunghiuri și umbre
în clipe alungite cu boturi de lupi
în vieți paradoxale
iar tu fugi ca un nebun
de ochii ascuţiţi
de nopți care-ți intră-n oase
apoi te miri
de ce mărul lui Adam stă în gât
joia te julești în coate
și râzi pansând sufletul
îți zici în barbă ca pentru tine:
- nu putem despărţi ce nu avem
- nici nu putem pierde ce am pierdut
- nu putem fixa ce n-am priceput
- axa sufixului nostru jonglează între tu și mine
duminica, în mărul discordiei, am desenat un șarpe am început să urlu:
sunt Evaaaa și nu-mi sunt ochii ascuțiți
sunt oarbă și mută ca stânca din oceanul acesta rece
mâine sunt în viaţă 
dar tu mamă să nu întrebi de anotimpul meu
că nimeni nu-ți va răspunde
m-am domolit în marginea asta de lume
unde nimeni nu mă știe pe străzi umblă un suflet clonat la pătrat
nimeni nu fuge
nu știe
nu…

prietene

prietene, nu te întreba de ce purtăm pașii lui Sisif, căderile lui Icar sau cenușa păsării Phoenix de pe tâmple viața ni le pregătește iar noi dibuim destine ca fiind ale noastre destinul nostru e viața apoi sfârșește vezi tu în nașterea morții ducem pietre prea multe în spate încercările tale sunt și ale mele, lacrimile tale le port eu, nedumeririle, durerile, tăcerile sunt toate ale mele.... mai puțin fericirea dragul meu prieten pentru fericire mi-am făcut timp în alt timp nu aici, nu acum. 
pustiul se prinde de tălpile unora. ce să spun? rămân o vreme așa, fără să mă mișc, mă mint că am scăpat de acest gol cât un munte și râd până vine vântul să mă ducă iar în mijlocul ploii.

așteptarea

din zidul peșterii s-a desprins o săgeată a pătruns cu vârful ei gura animalului care a mușcat pasiv  din jugulara omenirii se zice că de atunci toți s-au transformat în furia celui care și-a pierdut arma ochii lor aruncă venin în paharele domnilor  iar pe gleznele domnițelor se formează pânze de păianjeni și nimeni nu îndrăznește a iubi morții vii 
de zidul peșterii am lipit o speranță era singura mea noapte fără coșmar și singurul vis pe care nu mi-l doream realitate pentru că știam: clipa care va urma fericirii depline va fi moartea
m-am întins sub zid încercând să desprind cu privirea o armă care să mă ucidă