Postări

Se afișează postări din februarie, 2014

poezie

offff, zilele oricum se deșiră
și pământul acesta zici că se miră
atunci când după ziua întâi urmează ziua a doua
a vânturilor, ploilor, șantajelor, jurămintelor, crimelor, morților, viilor....
nu sta în mijlocul lor, zici
nu sta în tăcerea hibernală a cerului, zbier
că nu știm rostul zidului fără de umbră
și nici de caravane fără soț nu știm
că rezumatul criticii moderne ne lasă mediocri
că morții sunt urâți și eu te contrazic

... păi unde să desenezi gropile tale?
și unde să-ți ascunzi sarcasticele vise?
offf, cuvintele oricum se deșiră
și pământul acesta zici că se miră
unde am rămas?
spune-mi ceva limpede de ușor
spune-mi ceva vechi care seamănă a tine sau a mine
mi-e indiferent
ce spui?

Stânca Andromedei

stânca Andromedei a rămas neclintită
bucăți din piatră au căzut pe blana roz
e roz pentru că nu e neagră
și piatra e rece ca șarpele acela de-l cunoști
stă și acum la pândă
vrea să fure cuvintele 
să-și facă un culcuș de șarpe
și când e lună plină șuieră țipetele văduvelor
șuieră continuu precum un lup flămând

viața rămâne viață
îți tot spun de speranțe și chestii filosofice
iar tu întorci pe dos mituri antice
doar ca să nu-ți mai impun să trăiești
și de ce-ai muri?
nu e o mare scofală
în urma ta cărțile s-ar plictisi
câinele și-ar pierde iubitul stăpân
iubita pe iubit
vânzătorul de ziare te-ar căuta în fiecare dimineață
să-ți ofere ziarul
podul nu ți-ar mai număra pașii
cerșetorul nu ți-ar mai mulțumi pentru bănuții pe care-i dai în fiecare amiază
preotul nu te-ar mai binecuvânta
perna nu ți-ar mai șopti vise
moartea nu te-ar mai invoca
of, dar lista este lungă și Annabel Lee ar pleca în acea pustie lume
pe care o venerezi fanatic

stânca Andromedei a rămas neclintită
și tu încă pândești timpul
cu un baston scorm…

fără nume

ești o desfășurare cu drumuri aruncate înainte
tânjești la dulceața vieții de pe tălpile Lui
mă întreb de ce nu te întrebi de azi
de ce nu te bucuri
de ce nu cazi
de ce verticalitatea ta e atât de corectă
și de ce filele calendarului tău 
sunt fără azi și ieri

ți-am adus un braț de zăpadă
l-am așezat sub perna ta
ți-am adus gutui și maci
le-am pitit pe geam lângă mușcate
dar nu ai venit să-mi cunoști ochii
pietrele peste care trec acum
sunt mai mari ca o zi de duminică

auzi cum crapă timpul?

plouă cu răni 
și munții stau să cadă
îmi spun că nu e de ajuns nici tăcerea
îmi spui despre porți și timpuri care vor veni
ne vor cuprinde tălpile aici sau acolo 
mulți vor privi și vor judeca

îmi spui despre nedumeriri și tam-tamuri dificile 
iar eu îți tac șoaptele 
da, le tac și le prefac într-un covor pufos 
de-ar veni să se adape nopțile din visele mele
și-ar umple buzunarele cu frică
și atât...
îmi spun că nu plouă cu răni și râzi
auzi cum crapă timpul?
lasă șerpii să se odihnească pe urmele tale

nu spun

nu spun că a rămas un gol umplut de vreme
nici crăpatul acela ucigător al valsului
nu a răstălmăcit blestemul fugarului
nu spun accident la expresia comună a oamenilor
nici timpul nu mai iartă malul
vezi cum pământul se îndoaie în fața ta
iar tu crezi că primești darurile zeilor
oh, nu
e doar durerea sângelui care te strigă
să iubești ori să uiți de minuni întâmplătoare
aș putea oare să te rog
să prefaci viața mea într-o răsuflare?
să bem împreună o cană cu vin fiert?
aș putea să te rog să fim inuman de simpli?

îngenuncherile...

copitele cailor au șters urmele
respiri în pustiu cu mâna așezată peste fâșiile de piele crudă
respiri din cămașa ta veche 
parfumul fumului de țigară
și apoi vorbim despre întrebări într-un spațiu închis
să nu audă călătorul cu rucsacul
pentru că drumurile lui 
au devenit străine

despre mine ce să-ți spun?
că m-am oprit nu știu unde?
e o rătăcire firească
într-o lume în care pașii se numără în euro
nu am socotit moartea la jocul de zaruri
oricine poate să piardă
la ce bună petrecerea ta în setea altora?
nu mi-ai răspuns nici azi
du-te peste tristețea mea înnodată
și vezi dacă ți se potrivesc îngenuncherile
vezi clopotele de la marginea lumii?
le-ai auzit cândva?
se clatină uimirea la colțul gurii

pe un morman de dureri încerci să bei din frică
să nu obosești smulgând loviturile altora
să le aduni și pe ele la dreapta ta

ca într-o lovitură de bici
strângi din dinți și mergi mai departe
mergi...

să ne zidim o noapte

îmi povestești misterios de o zi trecută
de o femeie care a venit în dreptul tău
dar ai uitat să-mi spui de tine
de starea ta imaginară
și de scamatoriile sufletului

nu-i așa că-ți vine să fii eroul principal în viața altora?
nu-i așa că mori puțin în atâta datorie de viață?
vinzi din visele tale până spargi nopțile
până simți toți ghimpii în ceafă
până aluneci cu burta de pământ
și apoi te întrebi sau plângi
de ce ești așa de slab
de ce crește pe spatele tău o rădăcină verde
și mai ales de ce întruchipările au semnificații mitologice

aștept să-mi povestești despre tine
în acest colaj încins cu metafore
să fim doi lupi îngropați în zăpadă
să urlăm lipiți în colțul unei lumi oarecare
și apoi să ne zidim propria noapte