Postări

Se afișează postări din aprilie, 2013

Casandra

motto:
Frica nu e victimă, nici motiv şi nici scuză. Ea sfârşeşte sprijinită de sine, se acceptă, se întăreşte din frică, părtaşă şi dreaptă se vinde ruşinii.

am îmblânzit vântul 
ca să fur singura ploaie de vară
aşa cânta un copil la colţul străzii
cânta indiferenţei şi aroganţei
dar naiv în nedumerirea lui
s-a găsit vinovat că-i orfan

viaţa nu i-a tăiat calea
şi-atunci vremea s-a întors din drum
lăsându-mă goală
aşa plângea o femeie
frământând în braţe pruncul
dar mergea pe propriile urme
şi tot ce căpătase de la viaţă
pierea în calea pustiului

trebuia să mor, dar m-a găsit iubirea
m-a vindecat şi m-a furat în zborul ei
aşa dansa Casandra vindecată
deschidea toate porţile fără să vrea
şi fără să ştie că una-i blestemată.

praf şi doliu

˗ Bre, tanti Florico, după șase ani, de când a murit nea Ion, tot mai ții negru, bre? ˗ Ţiu, da, țiu, că ce viață e asta pentru mine? Io nu mai vreau să trăiesc, dar uite că bunul Dumnezeu îmi dă zile pentru fetele astea trei. Mama își aranja basmaua și băga sub ea firele de păr care îi mai ieșeau, albe, pe lângă ureche. ˗ Pe primele două le-ai dat la București, așa am auzit. Așa vorbește lumea de prin sat. ˗ Le-am dat, că sor-mea le ține. Io am rămas cu asta mică, și arătă cu mâna pe capul meu. ˗ Bre, de ce nu te măriți?  Ţi-ar fi și la alde matale mai ușor. ˗ E-he, ce-mi trebuie mie măritat, fă Lenuță? Cine mă ia pă mine cu trei fete? Casă de-a doua nu e bună, am văzut io. Punea mama mâna pe cap și iar își aranja basmaua și părul. ˗ Dă-mi, Lenuțo, doi metri din stofa asta neagră. Să merg la croitoreasă, să-mi facă o rochie. ˗ De șase ani, bre, de șase ani te îmbraci numai în negru. Tare mult l-ai mai iubit pă nenea Ionel. ˗ L-am iubit, da' uite că el nu m-a iubit pă mine. ˗ Cum, bre, nu? …

O femeie îşi duce în braţe frica

a dat o monedă timpului să stea
dar timpul i-a sărutat ochii şi a plecat

a dat o monedă morţii să vină
dar moartea s-a sinucis de ruşine

a dat o monedă fericirii să o recunoască
dar fericirea a luat chip de şarpe

a dat o monedă speranţei
să o ridice ca din pământ
dar speranţa i-a vorbit de durere

de atunci femeia s-a dat deoparte
şi gustă din ţipătul legănat al ploii
stă faţă în faţă cu vântul
acoperind cu grijă tălpile în cenuşă

o femeie îşi duce în braţe frica
o sărută pe frunte în timp ce o plimbă
prin bietele drumuri cu buzunarele rupte

În băltoaca mea de viaţă au crăpat dimineţile

motto: Singura instituţie recunoscută
e ruşinea. Un centru al
coatelor flămânde dă târcoale
viselor, le suge pofta de a sta vertical
şi, când au ajuns la ultima moleculă,
se opresc rânjind mişeleşte,
încolăcesc fărâma de viaţă şi, privind
la ceilalţi oameni, se transformă
în şerpi veninoşi.

de ce vrei să ajungi la spuma cerului
dacă nu-ţi cunoşti infinitul?
în pietrele tale sculptate pe tălpile
oamenilor
au crăpat dimineţile
şi fire de iarbă au crescut pe tâmplele
femeilor
de ce vrei să ajungi la spuma cerului?
pentru că mi-am văzut corpul
într-o băltoacă de viaţă
nu era păcat să stau senin şi să
privesc la el?
la băltoaca mea de viaţă
am adăugat renunţările
ca să renasc
am adăugat speranţele
ca să nu îmi pierd minţile
am adăugat trădările
ca să nu uit drumul
şi-n tot acest împrejur al meu
de vreri, de iubiri, de dureri
şi de pofte

Rătăciri după culori

Mereu există o pricină a nenorocirii noastre. Căutăm subiecte pentru ca acțiunile să fie interesante, altfel nimeni nu e atras de ceea ce simți sau ai de dăruit. ˗ Nu te trezești? Valuri de lumină se rostogolesc peste ochii mei. Gustul pământului îl simt mai tare în gură. Un vânt pe care îl cunosc se întinde peste fruntea mea. Îi simt sărutul. Rece. Îl simt până la inimă. Și ea mă doare. Vântul mă pătrunde mai tare. ˗ Trebuie să mergi la piață. Hai, sus! Să jupoi nevoia de crusta dulceagă a nesăbuinței. Ce fac? De ce număr zilele din șapte în șapte? Într-un gol împovărat de aripi, ochii nasc singurătăți. Fără formă. Fără suflet. Fără culoare. De ce nu formez propoziții mai lungi? M-ar obosi. Mi-aș închipui că aș citi în gând romane copleșitoare în descrieri nesfârșite ale omului sau ale războaielor duse de umanitate. Poate că aș rămâne mută sau poate că așteptarea nu ar mai fi o plictisitoare stare, ci un timp mort, prea degrabă trecut prin viață. Nu visez. Mă dau jos din pat și privesc …