Postări

Se afișează postări din octombrie, 2014

zâmbind a iarnă

menirea noastră e de a ne pierde; să ne umplem vremea de căutări. căutându-ne devenim înţelepţi. şi iată o pierdere sublimă în căutări zadarnice, aiurea. o viață cu sens și miros de Sisif.  o viață a bastoanelor peste picioare. a iluziilor, dar mai ales a minciunilor. menirea noastră e să-i facem pe ceilalţi fericiți, iar noi să ne ruinăm cu zâmbetul pe buze, crezându-ne în cercuri luminați de Zei. chiar și atunci când ne găsim ne punem atât de multe întrebări încât ne ducem în primăveri să zâmbim a iarnă. asta nu ne duce nicăieri.
dacă un om știe unde merge, ceilalți oameni vin după el. să-i afle cărările? găsirile? visele? sfârșiturile? dacă un om știe unde merge, ceilalți oameni vor intuit, și asemenea ploilor de vară, vor picura în timpuri fierbinți. mulţi vor spune că acest timp nu există, dar în mintea fiecăruia sălăşluieşte un gram de evadare şi un cinism lejer. cu acest cinism reuşim să călcăm în picioare slăbiciunea pentru a trece mai departe. poţi întâlni un nimic ori un zid…

să mergem la New York

dadaistul din tine nu se pierde pe coline îți vine perfect pe oase pielea lui sper să-ți placă lipsa cuvintelor otrava în supă nu ți se potrivește absolut ai pierdut numărătoarea  și tot absolut părerea mea de rău îți vine ca o mănușă
în seara asta cocteilul are gust de mere să mergem la New York sunt puțini oameni care s-ar interesa de noi să dormim pe străzi în cartoane  acolo nu te întrerupe nimeni de la moarte sau din viață depinde ce-ți dorești  teoretic ne despărțim din cinci în cinci minute cât durează să rupi toate filele din jurnal? am întrebat-o pe doamna care plânge joia în fața bisericii de iubire și a început să urle diferite chestii despre popi 
mi se întâmplă să mă ridic și un nebun să-mi taie craca mereu pic în curtea unei femei care-mi dă 10 euro să  mă car de-aia zic și te rog să mergem la New York poate prindem și ceva zăpadă
31 octombrie 2014


dialoguri deștepte

după îndemnul la moarte vine lecția fantasticului dintr-o carte cu miros de fum încerci să tragi concluzii pertinente atât de tare te lași dus încât te trezești suspicios și bolnav umbli desculț pe străzi cu nevoia de cuvinte atârnând de spate câinii te vor urma  în strigătul lor te ascunzi  faci cumva ecou în tine din prelegeri universitare asta nu-ți ajută la nimic dar măcar tu consideri că te îmbeți cu dialoguri deștepte


31 octombrie 2014

al dracului șarpe

te consumi și oftezi eu prefer să plimb copilul autist din mine încalț nevoia de libertate în bocanci de armată apoi desenez cu lumânările pe asflat și fac ceruri  să mă cred Zeus fredonez non, je ne regrette rien până mi se umple pumnul cu idei
fac semn de stea pe fruntea regizorului tău mort  cu aceeași cenușă din care mi-am scuturat picioarele înainte de-a merge ideile vin în joacă și tot așa se duc pe apa tulbure în care urlă animalele pe retinele trecătorilor din gări pentru că ei se duc acolo unde tu nu ai chef
din jalea timpului cu multe cute mi-am făcut o fustă scurtă am tăiat în franjuri pozele cu mine goală și le-am făcut colaj la pub-ul de peste drum nu sărbătoresc nimic am prea multe idei care m-au pus cu botul pe labe
al dracului șarpe ce tare mă strânge de limbă


Dublin 29 octombrie 2014


propunere

oare de ce să plângi? de ocazie sunt clătinările de care vorbesc toți arată-mi pe cineva care nu se clatină și-atunci abia am să cred în toate semnele de întrebare dar fără răspunsuri nu  mă întreba ce-mi doresc  sunt în stare să-ți fac ditamai lista te-ai plictisi citind la ea  poate că unele din dorințe sunt comune ai să-mi spui că semănăm
întreabă-mă ce nu-mi doresc îți voi răspunde printre picături de anotimpuri printre ore trecute de fix printre oameni și printre degete răsfirate spre cer melancolia asta nu a omorât pe nimeni doar că ciugulim împreună dureri fără să privim înainte ca doi pieduți
să închidem ochii? ok dar înainte toarnă ceva în cănile astea de ieri și-apoi ne vom pierde în urlet pe valuri
30 octombrie 2014


Împarte-te cu mine

mă faci să râd cum arată o cioară beată lângă o mașină de scris? ce căuta ea acolo? litere? hârtie? tuș ori vreo muză?
de câte ori suferi îți aduci aminte de Larousse de ce te ascunzi în el? dacă mergi ceilalți oameni oricum vin după tine dar tu să ascunzi cărările găsirile visele sfârșiturile în batista doamnei ori în buzunarele mele rupte
eu spun că timpul nu există în mintea ta sălăsluiește un gram de evadare cu cinism calci în picioare slăbiciunea ta pe a mea am dat-o de pomană acum stau lipită de un zid și nimeni nu mă imită așteptarea are aroganța ei timpul are răbdarea lui vremea are grijă să te aibă și tu să te duci cu viața  să dai piept cu tine-n oglindă să te copleșești la dracu cu încercările ca niște lanțuri la picioare
dacă nu mai poți nu aștepta nimic nimicul nu socotește în minus
împarte cu mine petalele astea de jos oricum nu le vrea nimeni ce zici?

30 octombrie 2014 Dublin

întoarcerea vikingilor

pe cine întrebi de grabă?  femeia ta cu șolduri nu știu cum  a spart insula-n patru a dansat cu irlandezii până dimineața și după 40 de ani s-a apucat să scrie poezie zice că-l aude pe Joice în vis îi reproșează ceva despre o față de masă chestia asta i se trage din copilărie  marele poet a fost prima oară mic apoi s-a făcut mare dar el nu știa iar tu vorbești sarcastic despre splendoarea Hebolei când eu stau ghemuită de frig pe toate urmele astea lăsate de vikingi când eu le murmur în fiecare zi victoriile mari în bărci mici dar lasă furtuna dintre noi doi pe-un bilet...
am furat Exeter pentru 500 de ani doar așa să mă pierd de mine într-un definitiv ocean
ce-ți pasă?
29 octombrie 2014

care verdict?

vina mea? o vibrație aberantă care zace în zece blănuri  ce verdict? care viață? mi-am adus aminte de pasiunea furtunii de vară și-am comparat starea ei cu viața ceilalți oameni urmăresc încotro de duci  îți numără avuțiile și așteaptă să te golești de suflet să le dai mâinile tale pentru a se ruga dublu stai că iar am scăpat pensula în culoarea asta roz

așteaptă să-mi vezi noaptea pe pânză de iarnă
29 octombrie 2014

am plagiat

am plagiat plânsul femeii, dar și fericirea ei
m-am pomenit că plagiez natura
ba eram furtună, ba eram ploaie, ba eram ninsoare, eram…
apoi când a venit vremea iubirii am iubit dar am văzut că multi oameni au iubit am fugit de mine undeva departe
am cărat de speranțe și de vise într-un geantă veche
căram de mine și de nopți  și de buzunarele mele rupte

am plagiat libertatea doar o secundă
sângele m-a durut și fruntea a început să-și sape vremurile
l-am rugat pe Dumnezeu: -fă-mă din nou, dar din alt lut
-fă-mă mută și fără mâini
-să nu-mi pot scrie gândul acesta nebun
-fă-mă cu inimă rea, fă-mă haină
-fă-mă Doamne, din nou, dar din alt lut
și Dumnezeu m-a făcut, dar lutul era același
pentru că mi-am plagiat propria naștere
mută și fără mâini
inima, sângele, durerea, vremurile, anotimpurile până și fruntea asta săpată de vremuri
erau tot ale mele
din cealaltă eu din care murisem

aveam același vis de o mie de ani:
- ce este poezia? spune-mi! hai, spune-mi! de ce taci? fatăăă, nu am veșnici…

sensuri

cobori pe frunze 
sensul cuvintelor este de fapt o amintire
cobori pe nopți
să furi o stea
doar închipuirea se face vis
cobori un zâmbet
să-ți vezi sângele cum rostogolește viața
cobori pe iluzii
și chipul se face fugă

pe străzi umblă un înger 
coboară peste oameni cu aripile rupte


noimebrie 2009

oare? care?

toamna miroase letargic
culori de frunze intră în ochi
un parc și galbenul lui
susțin un clopot în vârful nebuniei 
din senin un țigan se apropie și te atinge
-tanti dă o ţigară. hai tanti dă și mie o țigară
te ridici și vrei să pleci
ignori toamna
ignori vocile
te ignori chiar și pe tine
ce simte mama care-și plimbă pruncul?

în dreptul bisericii te închini
copiii aleargă
femei cu sacoşe 
oameni grăbiți pe trecerea de pietoni
babele rujate au pălării și privesc indiferente
tu nu ai decât o toamnă în față
-tanti dă o țigară. hai tanti dă și mie o…
-bă băiete nu vezi ce toamnă-i afară?
-ce-am io cu toamna tanti? ai bani? dă și mie un leu…
toamna miroase letargic
unde să fugi din galbenul ăsta nebun?


noiembrie 2009

o zi

frigul intră în sânge
merg în gol
dinţii sunt de gheaţă
zgomotul de maşini este infernal
figuri triste de oameni grăbiţi
ocupă toată strada
merg…merg…merg
vântul îmi bate în faţă
în fiecare dimineaţă
sângele-mi îngheaţă
picioarele sunt stânci
degetele sunt pământ
și-mi tot spun „totul este bine”

îmi vine sa dansez vals
nu ştiu de ce se vede azi așa de limpede cimitirul


noiembrie 2009

blond în albastru

pentru fiecare clipă
un dor plânge
ca un dulce început din copilărie

cerul a coborât
din priviri
în plânset

amintiri străvezii clatină umbre
duce vântul departele departe
și el devine
fiinţă pierdută

adie o şansă prin păr
de rămas bun.

noiembrie 2009

curs

umbra de veche 
timpul
schimbă din clipe 
și le împarte în stânga 
pe amintiri
vântul și ploaia în dreapta mea
un singur punct de care mă agăț
doar apa rămâne să curgă
împreună un curs de o viață

noiembrie 2009

re-trăire

în mijlocul vântului
întind corpul gol ochiul mi-e spațiu iarba mi-e ochi
am dispărut în respirația unui străin


iulie 2009

doi

în cifra doi ne moare un trecut tu trist el gol îl treci prin infinit genunchiul șade vrea pământ şi ploaie un doi privește răstignit la mine cuvântul suflă pustiit finalul egal cu vidul prin absurd dă doi o rezultantă nu prea înțeleaptă
doar unu ține-n sânge doi cu noi

să nu taci

Să nu taci. Respiră alături de mine. Aerul acesta poartă culorile tale. În singurătatea mea te aud, te caut. Te găsesc în tot. Pe un fundal purificat dau deoparte nisipul şi la capătul unui efort, în mijlocul amputărilor, te veghez şi te aşez în mijlocul universului. Nu te alinia în faţa cuvintelor plânse, mi-ai spus. Zidul acesta îşi caută sprijinul în aşteptările mele. Sunt mereu lângă tine. Să nu-ţi fie dor. Dorul tău se alintă cu dorurile mele. Nu mă aştepta. Nu plec niciodată. Am rămas în colţul gurii tale. Poate am trăit cândva cu toate bucuriile universului si acum simt tristeţile lumii. Trăieşte ca şi cum ai trăi în mine. Vom căpăta iar viaţă împreună.
Viaţa e oricum doar o simplă alergare prin moarte. Dacă tu eşti un munte de nisip, eu mă întind la poalele tale aşteptându-ţi căderea. Vom pieri împreună, tu încercând să găseşti pământul, eu înălţând căderile  tale.

ultimul plâns

când nu pot să scriu mă aştept
un om a lovit alt om nu are timp de lucruri ce e mărunt nu e și mut iar ceea ce vorbește nu e viu tristeţe grabă jelanii trădări vise
timpul altui om îți aparține dar tu nu aparții nimănui
pustiul sărăcește ruga

piatra

tu cavaler 
în jos mă strigi
citesti din soartă 
și-o renegi
tu vrei în palma mea să plângi
iubirile în vin să-'neci

iunie 2009

trunchi

de-ar fi să tac nu te-aș atinge
de n-aș privi nu aș mai plânge
de-ar fi să strig nu m-ai ajunge
de m-ai găsi nu aș mai curge.

iulie 2009

dimensiune

După o mie de ani mă nasc iar apă de munte. Mă logodesc cu viața. Printr-o minune împletesc această coroană în doamnă. Dintr-o sete nebună mă las dezlănțuită de furtuni, de clipe, de cuvinte. Las aceste minuni să înceapă a-mi despica destinul în două, în trei, în mii de bucăți. Las această apă care sunt, care-mi curg, să-mi arate nemurirea. Las această viață să-mi sărute urmele uitării. Emoția noii realități o am în gând. În mine ating posesiv vârful mirării într-un capat de drum.

15 iulie 2009

etern

nu-mi ajunge să calc în picioare tăceri
prin mâini îți ofer dureri
e a mea?
e a ta?
nu știu și nu-mi pasă
doar o clipă privește
mă săruta și pleacă
clipa iubirii devine firească.

15 iulie 2009

dor de existență

abstract de culoare
eu înger-fiintă
sunt alb sau albastru
repar conștiintă.

13 iulie 2009

nebunii

o jumătate de infinit  în partea bună a cercului se rostogolește împreună cu mine în mansarda vieții acolo am pus la uscat firele de iarbă culese de pe tâmplele tale
bila a intrat la apă s-a maturizat într-un ochi de ocean
pe rechini nu-i interesează jocul de glezne
trosnesc în sânge închipuiri apocaliptice și ploaia a devenit o insistență flămândă parafrazând nebunia în curtea lui Erasmus
faraonul așteaptă înțelept praful uitării a rămas loc liber pe ultima treaptă în dreapta lui soarele a blestemat un oraș
am să mă întind puțin
și-am să mă prefac  piramidă

mama ei de viață

viața mea nu se stinge ca o lumânare
de când a apărut am fugit
nu cunosc așa cum nici tu nu cunoști
ce vreme o să fie mâine
ori dacă mai ai trepte de urcat în joia următoare

barca mea nu e de pescar
are o scândură veche de nuc
și uite așa
pe burtă
am trecut oceanul în partea uitării
așa se numește insula asta de unde-ți trimit scrisorile în plicuri roz
n-am cântat niciodată în public
recunosc spre rușinea mea
că am plâns
o da sunt femeie
dar lirismul din paharul cu irish whiskey
mă face să pierd realitatea printre degete
și apoi ce dracu să facem cu ea?
doare oricum atâta cât e
cât a rămas din viață s-o bem
să o facem praf 
mama ei de viață

măăă, nu urla în liniștea asta mută...

arată-mi cu degetul ceva uman
și-apoi să-mi spui care-i treaba cu faza
lungă sau scurtă
oamenii sunt făcuți dintr-un aluat imposibil
chipul uitării a suflat să le dea viață după noi tot uitarea rămâne
nu vreau să-mi povești chestiuni siropoase
din patul tău de puf alb și moale
coboară din scaunul de rege
lasă-ți picioarele în nămolul ăsta numit virtute
bea apa unui izvor secat de o mie de ani
și apoi dormi în fiecare noapte pe frunze
capul să-l așezi pe-o carte
și când ți-o fi mai bine
fă definiții despre progresul omenirii și regresul sufletelor
pe cine interesează iernile julite în coate? nu disperarea este punctul de plecare
și nici grandoarea inteligențelor voastre matematice
în campanii electorale nu scriem poeme homerice
rămân în haită cu lupii
în casele oamenilor miroase cumplit mucegaiul măăăă  nu urla în liniștea asta mută...

am văzut că stați de vorbă

am văzut că stați de vorbă și am venit
nu cu multe la mine
drumul e lung și plouă de două zile
ați vorbit de mâncare și de săraci
de răzbunare
de amintiri
dar eu ce cadou să vă aduc? de pe drum am adunat niște șoapte
străini care cântau în neștire fericirile altora
alții mi-au dat pumni și vorbe de ocară
însă nimeni nu m-a primit
nu m-a privit în ochi să vadă că nu-i am
nu mi-a dat o coajă de pâine
să vadă că am gura astupată cu un sac de rafie
am rămas doar cu șoaptele acestea depuse pe tălpi
dacă mai aveți puțin verde
l-aș pune pe urme la întoarcere
pentru că vedeți voi prieteni
am venit să stăm de vorbă
dar am uitat...

revers sau cum îmi cade părul

De două zile Nu mai simt nimic.
Destinul râde Te prefaci în scamă. Ieri s-a întâmplat… Astăzi am călcat în balegă,
Și mâine voi călca în ea. Telefonul sună continuu în birou
Îmi ascund urechile. În neștirea mea Aflu de neștirea altora. Părul îmi cade
Ura îmi creşte. În gât am un pietroi
O stâncă am în cap
Mă doare aerul ce-mi intră pe nas.
Am uitat tabla înmulţirii
Învăţ şah. Îmi creşte păr alb.
Miroase a silă și-a morți.
Sunt un măscărici bolnav.
Cumplit miroase mucegaiul. Părul îmi cade
Ura îmi creşte.

Convulsia unui misogin

Dintr-o mişcare scurtă Misoginul a făcut un inventar
La cuvinte și la curve
Înţelept a revendicat femeia
A declarat război la etichetă
A eludat romanul textualist
Printre bale postmoderne.
A hulit bunul simţ
Până la propria-i ură,
A regulat sensibilitatea unei lacrimi
Până la ultima literă din numele său
Misoginul îşi vinde trupul străinilor
Violat de abstract
Într-un scaun de rege.
El striveşte trupul, domină mintea,
Calcă-n picioare verbul model,
Scuipă mirosul trupului său
Din el înspre el.
Privind azi la misoginul acela
Pielea se retrage în oase și sângele se-adună grămadă. Te întreb azi:
cât ține frica? dacă nu mai pleacă? după starea asta vine o altă frică, aia de penibil. și-apoi unde să ajung? nu ajung nicăieri decât mai departe ca departele tău, dar atât de aproape încât mă sufoc de mine.