zâmbind a iarnă


menirea noastră e de a ne pierde; să ne umplem vremea de căutări. căutându-ne devenim înţelepţi. şi iată o pierdere sublimă în căutări zadarnice, aiurea. o viață cu sens și miros de Sisif.  o viață a bastoanelor peste picioare. a iluziilor, dar mai ales a minciunilor. menirea noastră e să-i facem pe ceilalţi fericiți, iar noi să ne ruinăm cu zâmbetul pe buze, crezându-ne în cercuri luminați de Zei. chiar și atunci când ne găsim ne punem atât de multe întrebări încât ne ducem în primăveri să zâmbim a iarnă. asta nu ne duce nicăieri.

dacă un om știe unde merge, ceilalți oameni vin după el. să-i afle cărările? găsirile? visele? sfârșiturile? dacă un om știe unde merge, ceilalți oameni vor intuit, și asemenea ploilor de vară, vor picura în timpuri fierbinți. mulţi vor spune că acest timp nu există, dar în mintea fiecăruia sălăşluieşte un gram de evadare şi un cinism lejer. cu acest cinism reuşim să călcăm în picioare slăbiciunea pentru a trece mai departe. poţi întâlni un nimic ori un zid. ce-ai să te faci?

și aşteptarea are aroganţa ei. timpul are răbdarea lui. iubirea are focul şi viaţa te are pe tine. ei bine, dacă toate acestea te copleşesc, încearcă să iubeşti. dacă nu ştii sau nu poţi, atunci nu mai aştepta nimic. stai lipit de zid așteptânu-ți umbra.
iarnă 2013 

Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

eu, așchie de nuc