Postări

Se afișează postări din mai, 2013

la mama strugurii sunt albi

poziția mâinilor e un joc
de-a da și nu
în via mamei se coceau doar struguri albi
și valul nu are nicio chestie cu vinul
e ca un rost țesut din fără rosturi
îți mai aduci aminte de pasărea oraculară?
pe atunci înveleam în smirnă aripi
și le aruncam în mare
noaptea visam un ochi tainic
șoptea pe după lună pasărea Benu
și îmi promitea o bucată de pământ
desenam o casă mică
flori de culoarea macilor
și gutui la geam

dar nu am să uit cum
în via mamei se coceau doar struguri albi

mai rămâi două ierni

Imagine
a venit vremea pietrelor albe
clipelor și scoicilor
a venit vremea jocului de șah

hai, scutură-ți ochii de pământ
și albește-mi cerul cu un inel
uite, joacă miresele pe verde
pariază pe trifoi și calcă pe ape
joacă miresele dansuri în clepsidre
au făcut grămăjoare cu muguri de brad
ne cântă caii despre cifra doi
despre un zbor și despre Zei care mor

a venit vremea pietrelor albe
mai stai să așezăm în păr două ierni


acolo unde...

am adăugat detalii pe chip
doar să-ți îndepărtez problemele
și am însuflețit adâncurile
pentru ca oamenii să cadă pe viață

nu spun dulcegării 
și nu te strâmba de parcă ofensele s-ar da pe bani

toți avem aripi
și zborul celorlați depinde de fericirea ta

mereu am avut grijă de mâini
unghiile tăiate
părul drept și doar uneori cârlionțat
pentru că mă făcea mai prințesă
și în acele momente râdeam toată ziua

aș putea să fiu cu adevărat
fata cu cercel de scoică?
fata cui?
cercelul cui?
din scoica mării noastre?
îți amintești de delfinul meu?
și de fântâna mea din dublin?
cât de în urmă am rămas
și cât de perfecți inocenți ai unui timp stringher suntem?
de-am știi?

auzi
ce-am deveni de-am intui adevărul?

vreau să fiu tabloul tău din perete
eu sunt soluția pentru portretul tău
dar înainte de a-mi pune tabloul
vreau să îți spun un secret
fata cu cercel de scoică
nu mai știe să-și ascundă plânsul
pentru că a învățat să se depărteze
și ea va pleca în fiecare zi
mult mai departe
...departele după care ea privește atunci când o su…

botul unui ied mă împinge la nevoia de doi

când mă voi cunoaşte pe dinafară
voi înţelege rolul blănii mătăsoase aruncate pe podea 
n-am să mai pot auzi din cauză că mă cobori prea repede cu picioarele pe pământ
rolul fugii mele 
e fără rost
vorbe simple
atingeri 
suav mă aruncă în fiecare vis în curtea plină cu bere
doar goală simţeam iubirea ta
sărutul îmi umple sufletul
gingăşia te face şi mai rău pentru că nu vrei să cazi pradă iubirii
mă incomodează anii tăi trecuţi
mă cheamă inconştientul nirvana că merit eu asta
sclavia nevoii te tine mă face să aleg vântul
şi uite cum zbor fără să ştii
pe ascuns
şi totul despre viaţa mea se ştie
în peşteri istoria dansează
gerul e o atingere lină ce se scurge pe coapsele mele
botul unui ied mă împinge la nevoia de doi 
două aripi nu vor să rămână profunde 
în cădere
dreptatea nu ştiu cui 
mă face să sper
două zile de haos
îmbolnăviri în masă
reculul e acelaşi 
hei
uite o fiinţă podidită de amurg
uite un zid mereu luminat de stele
abstractizăm simplitatea din palme

nu mă poți iubi toată viața

de la prima literă auzi mersul melcului
până la ultima literă când ajungi să te integrezi
în spiralele casei lui
fără să cunoști unde te duci
pentru că valul mereu te-a atras
ca o urmă de Sisif
pe un pod cu picioare de lemn
pe o stradă cu meri
într-un oraș părăsit de iubiți
în care auzi doar țipătul mamei

unde te duci în fiecare noapte fără să spui?
unde te duci?
unde?

repetăm răspunsul ca pentru noi
enervați de ecoul subliniat de alții
repetăm și visul că poate cine știe
dintr-o întâmplare se poate adeveri
oricum nu plătim nimic să plutim
să spunem ce vrem să devenim
ori să tăcem la infinit durerea aceasta acută
care atârnă din zi în zi și mai grea
în spatele nostru
în ochii noștrii
de limbă
de suflet
până când picioarele tale nu mai pot duce trupul obosit
până când genunchii se vor zgâria de pământ
ca semn al neputinței

atingi gura de rădăcini să le bei viața
atingi cu sângele care îți curge din tălpi
toate urmele lăsate de alții
doar așa simți și mai mult deznădejdea că te-ai născut să le duci plânsul
până la sfâ…

te pot contrazice

te pot contrazice
și te vei supăra 
pentru că nu din tăceri ne știm
născocirea unui mit despre mine
a început în ziua când am tăcut
pentru că am văzut copilăria înaintea mea
și biserica la care mă închinam 
se descătușa de alb ca de ceva normal
în portul de la marginea mării
cafeaua are gust de salamandre
și întrebările barmanului au devenit evidente
ca ziua sau ca dimineața
pentru care oricum le deschid ochii
și tăcerea le surâde

mersul pe sârmă

mersul pe sârmă e un accept cu tine și căderea
unul lasă 
altul se face că nu vede
mă voi supăra dacă nu-mi răspunzi 
și cavalerul îmi dă dreptate
uite cum tema valului aduce jurăminte
și acordul final e un semn secund
care-și ascunde frica la sânul femeii mute
tăcerea ei a încremenit la colțul gurii
iubirea se prelinge pe după pleoape înțelepte
și fiecare petală din florile dăruite
s-au lipit de părul ei
și acum se miră vântul de mirosul liliacului
ploile caută crudul primului cuvânt
dar de unde să i-l pot aduce
când nici eu nu mă știu dincoace de mal?

să merg

cu revoluția în vine am sperat că trec mai departe
și nu am știut că sunt în stare
să mă urc an de an
pe cochilia melcului pătrunzător de timpuri
pentru că inocența nopților mi-a găurit sufletul
am început să merg
să merg
să merg
până când drumurile au strigat numele vieții
m-am uitat peste umeri la ea și am râs
ce știe ea, viața? ce știe ea?
”Ce peşte ciudat este omul, am gândit ca pentru ultima oară”

”Ce peşte ciudat este omul, am gândit ca pentru ultima oară” citat din Emanuel Pope

Poezie scrisă pentru Emanuel Pope cu ocazia zilei de naştere, 30 aprilie 2013.

Gândule, taci!

Mă sprijin cu spatele de pământ şi parcă duc pădurea cu mine într-o lume nici de mine ştiută. Lipesc apoi buzele de trunchiul unui copac. E rece. Îl cuprind cu mâinile şi aştept. Lipesc urechea de el şi nu aud nimic, poate doar propria-mi respiraţie. Închid ochii şi în negrul meu văd verde. Ridic ochii spre cer. Printre frunze văd acelaşi gol. O eternitate de gol. De câte ori am privit cerul? De câte ori mi-am pus aceeaşi întrebare?
Vreau să mă întind cu burta pe pământ să-i aud plânsul. Trebuie să plângă şi iarba. Poate că voi auzi tot muntele cum plânge. E atât de rece totul! Paşii sunt lipsiţi de coerenţă. Dar aici? Aici mi-e foame şi sete, mi-e atât de mine şi atât de pustiu. Închid ochii şi tac. Să tacă şi gândul.
Gândule, taci! Gândule, taci! Mă aud cum gândesc a nimic. Aceleaşi rătăciri. Caut cerul cu mâinile. Ajung în toate timpurile. Mângâi depărtarea şi râd. Gândesc pozitiv.

Sunt fericită. Uite, acum ating faţa cu mâinile şi simt roua zeilor în ochi. Cine se apleacă în genunchi…

gândul tăcerilor

şarpele s-a aşezat la picioarele desculţe ale timpului. zâmbea apa de râu muntelui din care se năştea şi lupul se ascundea după frunze ducând în spate cuvântul femeii mute. în graba acestor poveşti banale, nu ai să înţelegi rostul. 
nici frica de la sânul meu nu e ireală. şi timpul acesta desculţ, trage după el sâsâitul şarpelui.se tot duce privind în adâncul pământului o scăpare. doar furtuna ştia secretul tăcerilor. şi unde să-l apună ea?

La ce mă întorceam?

Într-un timp nu aveam nimic. Era doar zborul. Cred că nu mă născusem. Apoi, am început să am viață, dar mi s-a luat zborul. Rămăseseră doar în visele mele de copil. Întindeam mâinile și mă înălțam. O ușurare pe care nu o pot asemui cu nicio fericire. Mi-am suflecat mânecile și m-am apucat de trăit. Nu știu cine m-a pus în viața asta. Întâmplările mi se par cunoscute și durerile atât de ascuțite de parcă nu s-ar închide niciodată, dar așa cum am spus, mi-am suflecat mânecile și m-am apucat de trăit, ca și cum acesta ar fi fost ultimul lucru. E dorința aceea de a termina repede lucrul pentru a te întoarce acasă. La ce mă întorceam?
Aveam un buzunar în care îmi ascundeam câte ceva dulce. Mușcam o gură, apoi puneam biscuitele la loc în buzunar. ˗˗ Ce tot mănânci acolo? Săraca mama! Mereu se mira de mine atunci când mă prindea că mănânc, pe furiș, un biscuite. ˗˗ Nu are cine să-ți fure din buzunare. De trei zile tot mănânci la el. ˗˗ Am doar unul. ˗˗ Așa este, dar cum să-ți cumpăr eu mere…

apoi să ne iubim

adevărul este că tot ce sugerezi
se încumetă să se îmbine
în ceea ce vrei
cu ceea ce sunt
și atunci când vorbele le ții în gură
îmi vine să țip
pentru că știu
pentru că știi
iubirea noastră face cercuri în nori
și îți mai aduci aminte când îl priveam
și ne doream ca toate celelalte vieți
să le întoarcem cu fața pe dos
apoi să ne iubim încă 80 de ani
pentru că ne-am regăsit
același pescăruș cu aripile frânte!?

iar eu te voi crede

și tu ai zâmbit 
și eu am crezut
florile din luna mai sunt aceleași
am mângâiat pe creștet noaptea 
și de atunci 
în fiecare vis 
apare un alt drum
mult prea înalt să-l putem termina
mult prea curând să-l putem începe
am plecat să iubesc departele
și departele s-a întristat
norii au ținut festin la ușa noastră
fricile toate s-au ghemuit în suflet
și tu ai zâmbit
și eu am crezut
în oftatul din care îmi luam aerul
în dorul de mamă
de prieteni
de frați
să mergem spre departele tău
ajungerea lui mă contopește cu tine
și poate că nu mai avem timp să ne frângem
și poate că nu mai avem timp să nu fim

iar tu vei zâmbi
iar eu te voi crede.