Postări

Se afișează postări din iunie, 2013

surogate parfumate

dincolo de ierni şi de trecere
te întrebi dacă şi tu eşti fragil
chiar dacă te apuci de scris 
îţi vine să tai până la os 
îndobitocirea mitică 
pe un fundal de negru stil liric
aşezând cu grijă 
dar haotic
părerile
una câte una
două câte două
în formele de pătrate pline ale inimii
surogate şi parfumate
cu aceeaşi crini de la ziua mea

în capul mesei citeşti ziarul
îţi arunci degetele pe frunte
tragi din pipă
şi aştepţi ca-ntr-o gară părăsită
să te năvălească şoarecii
stai să-mi caut buzunarele rupte
stai să-mi aranjez cuvintele
s-au cam învechit şi mi-e că nu-i destul
să spun o propoziţie în dimineaţa asta goală

am rămas în gară

am rămas în gară
trenul meu are întârziere de şapte vieţi
ceasul l-am potrivit într-o staţie mai devreme
şi da
buzunarele de Pinocchio au atras atenţia călătorilor de la clasa I
doar un bătrân cu baston de Sisif
s-a aşezat lângă mine
suspinând greoi
răsucind pe deget o verighetă de argint
şi printre buze şoptind un nume
doria, doria, doria mea, doria
motivul tăcerii sau privirii mele
a fost o cauterizare inconştientă
în faţa morţii

am rămas în gară
gândul că cineva îmi va vorbi
îmi aducea o permanentă stare de fericire
şi ce dacă sunt femeie
şi de ce îmi este frică
şi ce dacă întrebările sunt ale mele
nu oricine le aude
şi nu oricare macaz ne aparţine
poţi privi liniştit în jur
raţiunea e un măr copt în vârful capului tău
în buzunarele mele rupte
s-au scurs pietrele salamandrei de lut
şerpii stau încolăciţi pe bancă
aşteptând trenul meu
câtă vreme să mai fie?
cât din timp a mai rămas?

uzura unui gând

Căutăm timpi pierduți pentru a recupera din viață sau pentru a înțelege fericirea? Firescul își găsește loc în dorință.  Să ne întrebăm unde-i realitatea? În libertate.  E adevărat că nu e nimic deosebit între vechea și noua avangardă. Abdicăm în fața libertății folosind cuvântul. Ne înfășurăm în gânduri și culori. De ce răul devine o tendință firească? Așez deoparte laitmotivul multor tragedii pentru că simt piciorul în gol, în mijlocul lumii. Am admirat întotdeauna calmul cerșetorilor. Grația privitului merită aplauze. Indiferența în fața mizeriei merită un premiu de consolare. Aștepți să vină timpul tău. Privești tâmpit în fața cerului căutând să te încarci pozitiv cu fiorii frumosului. Trec ore. Trec visele. Devin icnetele rănilor. Noi chemăm cuvântul și boala. Acceptăm inconștienți nădejdea totalului, cuminți ca în fața unei icoane.
Nu suntem înțelepți pentru că nu cântărim înainte de-a da soluții și nici măcar nu gândim. Măcar am ajuns la o concluzie. Ne arde paralelismul mizer…

Mâine îţi scriu despre mare

atunci când nu am ştiut ce să-ţi povestesc
am scris despre mare
delfini
şi despre fântâna mea din dublin
de parcă drumurile mâncau la aceeaşi masă cu depărtarea
de parcă dorul obosit îşi numără lacrimile în mână
şi de parcă străinii te-ar înţelege
mă rogi să-ţi scriu despre mare
păi da
pentru că valurile le-am ţinut la brâu
în timp ce alţii orânduiau banii
pentru că nopţile s-au măcinat în rând cu visele
în timp ce moderniştii făceau expoziţii de pictură
mă rogi să scriu despre mare
când timpul acesta nefiresc
îmi soarbe din ochi amintirile
oricum nu mă crezi şi nici nu mă recunoşti
în ospăţul vieţii
eu am mizat pe frică
hai că plec puţin
dar când mă voi întoarce
am să-ţi scriu despre marea peste care plec să trec acum

mirare de doi

am găsit un cuib. îl ţesea un vis, dar un moft venit pe val a şoptit la ureche: fugi din calea şarpelui. şi am fugit atât de tare încât malul s-a făcut o groapă plină cu vin roşu. o femeie îmbrăcată în alb se închina cerului. ce să fie? degetele dantelate nisipeau promisiuni. am păşit uşor spre ea. tălpile goale au călcat pe nişte cioburi de oglindă spartă. m-am întrebat de ce nu le-am văzut şi de ce nu simt durere. sângele   se amesteca liniştit cu apa mării. aşteptarea se făcuse rid pe fruntea mea. departe, foarte departe, un zid se prăbuşea. credeam că dimineaţa e aproape, dar zborul unui vultur acoperea mirarea vieţii în doi

cismarul

după-masă praful s-a pus deasupra 
cismarul priveşte fără concluzie proprie
doar un gând negativ clocoteşte încă
şi cică vremelnicia e filosofie
figurile oamenilor par de ceară
spinările coboară până în măduva cerului
o lumânare mai arde la rubrica de aduceri aminte
spre seară praful se ridică
cismarul închide ochii şi într-un oftat
îşi aduce aminte de ziua care vine
înfulecă o coajă de pâine
îşi leagă viaţa de pat
apoi adoarme spulberat de fericire