Postări

Se afișează postări din septembrie, 2014

în dialog cu monologul tău

în dialog cu monologul tău am permis uitării
să mă apuce de zulufii blonzi
să-mi ofer în stânga şi-n drepta surâsul și-un ”bună ziua” formal dar lumea se scaldă în false petreceri
și vezi cum permisiunile
se transformă în galbene mâini
care-ți întind la infinit sărăcia unui om obişnuit
trec și petrec pe după mine normalitățile zilnice
săracul acela care nu îmi vine a devenit vis
iar scama care-mi intră seara în ochi se pare că e valsul de nuntă anunțând divorţul

pasul drept se duce-n mormânt
strada pare un ecou prelungit
doar frigul ăsta nebun îşi face culcuş în mine
tac sau plâng?
leg singurul răspuns de picioarele mele
apoi înghit o gură de aer

Pretexte

Gândurile îmi umblau prin suflet ca amintirile. Parcă erau ale mele, dar parcă nu. Încercam să mă găsesc înțelegând unde m-am rătăcit. Nu găseam nimic. Nici măcar nu voiam să mă domolesc din valul pe care îl formasem din singura mea viață. - Ce cauţi?
- Lucruri. Am găsit chiştoace la toate colţurile, poate că erau pişate de câini, dar nu aveam bani, le luam de jos fără jenă. Am gasit şi o juma de bere. Un străin mi-a făcut cinste cu o bomboană. Mare noroc am azi! Nu mereu primesc ceva dulce.
L-am aşteptat pe Horia, nu a venit. Ca şi aseară, am băut un pic mai mult. Sunt ameţită, barul se învârte, prieten drag, mai dă un rând şi du-te! Vorbesc și tac. Privesc în jur cu ochii închiși. Nu deranjez pe nimeni, nici măcar pe mine. Hm! Rolul pe care-l joc în fiecare zi e mereu altul. Rămâne la fel doar trupul. Adunat și lovit. Tânăr în interior, dar bătrân pe exterior. Nu m-a interesat, așa cum pe mulți interesează, dacă un om poate iubi pe cineva răvășit de vâltori. Dar să-mi joc piesa…unde …

m-am prefăcut

dintr-o mie de gânduri doar unul m-a doborât, doar atât cât să-i ascult îndemnul de-a merge înainte, apoi să-l dau înapoi sufletului prefăcându-mă că nu a durut.

când mă mierd...îmi lipsesc

atunci când nu-mi sunt îmi lipsesc și mă pierd. atât de crunt mă caut încât mă pierd și când mă apuc să mă găsesc mă rătăcesc din nou... apoi mă scriu și mă pierd iar...

femeia din urletul lupilor

sunt femeia tăcerilor a cuvântului nenumit a nopților fără de urme a șarpelui neșerpuit dar acum mi-am uitat descântecul și am devenit umbra umbrelor
la marginea dimineții un copil striga cerului dorul de mama și frica de oameni o pânză albă s-a așternut la picioarele sale din resturi de frunze și-a făcut o pernă din zdreanța absurdului a construit un drum înainte
pierdut pe val și sub poduri alungat de oameni dar primit de câini copilul a găsit femeia care se ascundea în umbra umbrelor și avea urletul lupilor împreună au adunat cele patru puncte cardinale și-au devenit vânt adunând cenușa vieții lor ascunse

13 septembrie 2014

Tristețile reginei

cerul a văzut tristețea din ochii ei s-a speriat și s-a ascuns după lună luna a văzut lacrimile cerului la picioarele ei s-a speriat și s-a ascuns după Stella Maris dar ea a rămas cu pământul și-a făcut culcuș de regină lângă o fântână a început să se roage nopților să le vorbească despre pietre și despre trecut
tristețile dansau pe roua dimineților în fiecare duminică era ziua în care se gătea în rochia de mireasă din pragul ușii un copil cu părul blond o striga ”mamă” dar ea? sărută pașii făcuți de el știe că nu o poate urma pentru că nici ea nu-i va rămâne

dar… pielea a prins miros de viață

Profesorul și Celan

Aproape în fiecare zi mă întâlneam cu David în parcul din fața facultății. Stătea ore în șir pe bancă, citind cărți. Îi mai duceam și eu, dar multe le primea de la oameni. Tot orașul îl știa de “Profesorul”. Tot așa îi spuneam și eu, pentru că deja trecuseră cinci ani de când stăteam împreună la taifas ore întregi. -Profesore, ce faci azi? Ce citești? -Azi? De ieri citesc la el. Pe Edgar Allan Poe. -A, Poe! Îmi place și mie. -Cum să nu-ți placă? Există om care să-l fi citit și apoi să spună că nu-i place Poe? -Nu avem de unde să știm, Profesore. Gustul omului e… -Nu e nimic gustul omului dacă nu-i place de Edgar Allan Poe. Nu există, iar dacă există astfel de oameni eu nu vreau să-i cunosc. Sunt niște paraziți. Infecți. -Nu te necăji, Profesore! -Ei, nu mă necăjesc. Citeam acum ”Un vis în miez de vis”. O cunoști! -Cum să nu! ”Primeşte-acest sărut! Şi-acum, la despărţire…” -”…Să fie cunoscut
Că vis şi amăgire
Fu viaţa ce-am avut!” a continuat fericit Profesorul. Bravo, o știi! Cum ți-a fost viața …

de mă priveai...

de mă priveai, privirea-ți se-aprindea în mine și-n flăcări trupul răspundea iubirii, iar urmele-ți ardeau pământul, nimic nu ne-ntrebam, iubirea mea, trăiam prin reci poteci, dar vezi, urmele-ți ard și-acum pământul.  acesta e un vis, iar  zorii îl omoară. un strigăt stă în prag ca jalea să-l cuprindă, un rug ciudat îmi pare și vântul ce-mi șoptește pe fugă la ureche: să îl iubești copilă, să îl iubești deplin, fă dulce să devină al șarpelui venin, iar dacă dinspre sud furtuni vei auzi că vin, să pregătești paharul, pe masă gol să fie, în el se vor vărsa în noaptea fără lună, dureri și chin din oameni ce vântul ți le-aduce. paharul se va sparge în zorii dimineții când ochii-nchiși devreme pe el se vor deschide. e liniște și-mi pare că îmi vorbesc pereții. aud cum geme un păianjen care-a visat același vis cu mine.  și tu te-ai întrebat ce este nemurirea? e infinit în prelungire, iubite, adu-ți aminte de un drum, mereu o joacă de cuvinte, o arcă înspre Rai deschisă. ți-aduci aminte ziu…

pustiise și pustiul

pe străzi urlă
ameninţarea comunicării clonate la pătrat
în triunghiuri și umbre
în clipe alungite
în vieți paradoxale
iar tu fugi
de ochi ascuţiţi
de nopți ce-ți intră-n oase
apoi te miri
de ce mărul lui Adam stă în gât
te julești în coate
și râzi pansând sufletul
îți zici în barbă ca pentru tine:
- nu putem despărţi ce nu avem
- nici nu putem pierde ce am pierdut
- nu putem fixa ce n-am priceput
- axa sufixului nostru jonglează între tu și mine
în mărul discordiei am desenat un șarpe
sunt Evaaaa și nu-mi sunt ochii ascuțiți
sunt oarbă și mută ca stânca din oceanul acesta rece
mâine sunt în viaţă
mamă să nu întrebi de anotimpul meu
că nimeni nu-ți va răspunde
m-am domolit în marginea asta de lume
unde nimeni nu te știe

pe străzi urlă un suflet clonat la pătrat
nimeni nu fuge
nu știe
nu…

să-mi fiu...

într-o zi te descompui și consideri că ești  spart reușești să ajungi până la mal să te apuci cu mâinile de prima stâncă și să te întrebi ce vei face de-acum încolo prezentul e transparent privești înainte și totul e gol asta e ziua când rujul este prea roz pantofii mici fusta scurtă și părul tot normal îți vine să urli sau cel puțin să te arunci înapoi în valuri și-așa viața conține o grămadă de formulare multe uși în beznă și mulți struguri acri mi-a zis mie cândva cineva că într-o zi mă voi descompune uite că azi adun cioburi și le lipesc în jurul ochilor las frânturi de cuvinte să le ducă vântul rămân pe stânca asta să-i fiu… să mă biciuiască valurile să-mi fiu…
2 septembrie 2014