Postări

Se afișează postări din august, 2015

jurămintele

cine rămâne în urmă nu se dă mare acum ai ajuns în dreptul meu și-mi enumeri impar ce-ai făcut  că ce n-ai făcut ai dat la gâini  efectiv nu am înțeles nimic din lista ta defectivă parazitară, amnară, sumară, papară, cămară aș mânca dude treaba asta cu viața că trece și tu rămâi mă face să simt vârful matusalemic al piramidei lui Khufu de-aia mi-am întins picioarele sub nisip la Giseh am scris atunci o chestie bizară despre 40 de vieți moarte pe treptele zeului care m-a ucis prima oară
cine rămâne în urmă nu se dă mare recuperează următorul tren plătește o amendă că n-are bani la clasa I coboară în primul oraș necunoscut și se-apucă de trăit printre himerele la care n-a visat niciodată
măzgălesc pe  fâșia rochii de mirească jurăminte pierdute


28 august 2015

ca o iertare

ești prea sincer cu mine azi ești atât de sincer încât am căzut în depresie păi și viața asta cine-o consumă în afară de noi? dacă eram un căluț de mare culegeam scoica aia în care te-ai prefăcut și așteptam să ne consume la o masă regală un zeu  sau poate că preferai o sirenă?  e o plictiseală infernală treaba asta cu renașterea cu ducerea  aducerea căratul și iertatul păcatelor blestemelor minciuna e un adevăr iar adevărul e o minciună, îmi spui? riști să mă pierzi definitiv în beciul lui Spinoza prefer să fac vinul cu tălpile goale să fiu copil o mie de ani să-mi șterg praful frunții cu mere verzi abia căzute  în pragul plimbat de mine în toate amintirile din copilărie prefer să privesc infinit bunătatea dimineților de vară frământând un aluat de pâine doar de dragul mirosului de-acasă cântând ceva nelămurit și liniștitor până când moleșeala mă culcă la pământ  ca o iertare

18 august 2015

deducție

aluneci precum lumina în miezul mărului copt încerc să număr soldații care nu plâng și verile despre care vorbești într-un ritm anume dar uite cum trag după mine un șarpe mort și cum spectatorii scuipă semințe pe versuri calme băăă, strigă golanul filantropului mort băăă, vino să-mi ștergi pantofii de lux să-mi masezi tâmplele, băăă despre ce dracului de vară vorbești? nu știu nici acum ce n-am știut ieri  că șerpii nu mor în plină zi că iubirile nu trec de la sine la modul trecut un singur subiect și un predicat  se analizează reciproc într-o propoziție așa că toți sunt fericiți și au ce nota la subsolul
tratatelor inteligente

Jurnalul, Paler și-o alunecare

n-am mers niciodată pe două cărări dar gările le știu toate seamănă cu Paler parcă îl văd la gara din Ploiești Vest într-o vară sufocantă cum stătea pe peron discutând cu un bărbat și tare mult m-am bucurat că în sfârșit am în fața ochilor pe omul care a vorbit cu îmblinzitorii cobrelor
în jurnal am scris pe fugă o părere despre... o părere alunecoasă pe care nu o pot defini fiind doar o părere ea fuge ori stă pe loc seamănă într-un fel cu bila ta ori cu noaptea spartă în ziua următoare citește-mi acum părerea din jurnalul meu de azi:

nu mi-am dorit să suport greutatea pământului și nici măcar nu mi-am închipuit că se poate realiza asta, dar astăzi privind în gol un alt gol, mi-am dat seama ce greu îmi e spatele. picioarele se adânciseră într-un izvor. mâinile căutau merele verzi în copacul bătrân din curtea bunicii. părul dansa pe valurile mării dintr-o vară anume. tâmplele se odihneau pe nucul sub care mâncam, alături de câinele ce-mi păzea copilăria. iar acum? gura tace trecutul și sărută fiecar…

Dezvelesc drame pe rând și tac

http://www.calameo.com/read/0010737872520533db350



colaj poetic cu Adrian Grauenfels Editura Aglaia, 19 august 2015

auzi?

auzi? s-a dus. cascada a împins din spate un gând. m-am trezit în ghemotocul unei vieți străine. ah, ce mult am iubit viața! și iubirea? da, și iubirea.  atât de tare am iubit încât m-am trezit adunată într-un colț al durerii. fericirea scotea limba la mine. râdea. nu plângeam, nu mă miram, nu întrebam „de ce”.  trăiam pur și simplu ce mi se dădea. când am plecat din colțul durerii un om dădea cu biciul în mine. atunci am țipat. a venit o hienă și mi-a smuls limba. mi-a rămas să uit, iar eu am uitat. vibrează ceva? ah, uitarea e un gol care are chipul celui ce-o poartă. sunt fericită. sunt tristă. înseamnă că viața mi-a ajuns în dreptul inimii. bate încet. hiena nu o aude. ea crede că sunt în colțul durerii. dar frica? nu-mi e frică. merg în întâmpinarea mea cu brațele deschise. da, s-au adunat algele în jurul gâtului, dar îmi imaginez că sunt mireasa zeului din mare. cânt din ochi valsul de nuntă. 
auzi? am ajuns. sunt gândul venit din ape. adorm pe frunzele acestui anotimp.

hiena care-mi suge sângele

mai bine să ne despărțim uite cum am fugit în tabloul tău din Mussorgsky  adun urzici și fac o coroană ca aia a regilor să o dau hienelor  am câteva lângă mine li se mai spune hiene geloase ori nebune după aburii alcoolului una îmi suge sângele iar noaptea țipă veninul spre oameni ei ce fac? ce spun? care „ei”? oamenii ăia
sau ăștia
ăilalți sau cei care or veni cum, nu știai că-s înfometați și seduși de țipătul hienelor?
prefer urzicile. nu suntem diferiți. de vrei să pleci, nu te las.  să bem ceaiuri și cafele până la ziuă. să ne spunem toate înjurăturile, să ne dăm doi pumni în nas și să stăm așa, cu sângele uscat pe față, până ne-om trezi; apoi iar să bem și să vorbim de femei: mai întâi tu să-ți povestești iubirile, apoi eu să-mi aduc aminte de toate trădările. afurisită viață! educația mea bizară nu-mi spune să fug. nu-mi spune nimic. rămân cu lupii. tu pleci uneori, dar eu rămân cu lupii. hiena asta blondă mă păzește ca o hoață. când crede că dorm îmi suge sângele adunat peste …

oamenii își împart ura

am prelungit povestea până-n dreptul mării. îmi promisesem să mă desprind de pământ și să mă duc acolo departe. nu știu dacă e ceva sau cineva care mă așteaptă. îmi place teorema împărțirii dacă se rezumă la ținut minte un eu trăit de demult în singurătate unde nu existau oameni care să-și împartă ura. nu am nimic de ținut minte. 

omul mergea

omul mergea în urma valului
credea că spuma e ruptă din rai
că apa i se prinde de glezne ca viața de sânge
mai credea că durerea se prinde de alge și rămâne pe fundul oceanului
dar liniștea l-a orbit
și gândul i s-a rătăcit
iar acum caută sărmanul 
o scară de împrumut
repetând continuu ”cine să renunțe la viață?” 

P.S. plânsul rabdă pofta pământului. palmele duc rugi cenușii:  mai stăm, mai gândim, plângem, cerem unui om să-nțeleagă că o noapte, un taler, o piatră, un cerc, să ne umble prin viață fără mister.

de vorbă cu alex

uneori văd cum apele crapă, alteori cum paracliserul spală clopotele de prea multe rugăciuni.
se mai întâmplă să văd ultima femeie care mi-a înfipt în spate ultimele cuvinte de dragoste, vulpile copilariei cu botul uscat, mansarde, colectia mea de fuste, cărți și chiar pădurile din spatele frunții...
alex vede multe lucruri....
Alex Ivanov

alteori după uneori îți vine să nu te-ntrebi
ce te-ntrebi atunci când nu-ți vin gânduri
pentru că  peste umărul tău
sau spate
timpul nu se odihnește
și nici nu se adapă cu amintiri
nu-ți admiră iubirea și nici ura
nu vrea să-ți cunoască iubita sau iubirile trădate
timpul acesta alex nici eu nu știu de unde vine
de timpul acesta am agățat țurțuri de gheață
că se duce înainte ori că-ți intră-n sânge
nu are importanță

să ne spălăm copilăria pe mâini
și să ne ascundem în  „pădurile din spatele frunții”
Dorina Șișu

dacă tăcerea țipă

dacă tăcerea țipă
ajungi să te muști de buze și să recunoști că nu ești singur
dacă masca te strânge
ajungi să te miri privind în oglindă întrebându-te
cine-i omul acesta?

peste răcoarea acestei ierbi am călcat
iar senzația de crud am numit-o viață
s-au scăldat nopțile în speranțe
scriind cuvintele cu voce tare
pe o masă fără față de masă
într-o cameră cu patru pereți
într-un oraș cu oameni indiferenți
pe o insulă veșnic verde
unde totuși se moare
am început să fiu singur

sunt un egoist fără mască
am dat mâna cu tăcerea asta țipătoare
crezând că sunt singur
pe o piatră care frige

de fapt: în picioarele goale am călcat în zăpezile lăsate acasă

mă citești?

dragostea nu se pierde
ne caută în fiecare timp
și are miros de primăvară
ce râu arde la apusul soarelui?
bem nerăbdarea 
privește punctele din cerc
se adună grămadă 
înseamnă că ne apucăm de numărat
un punct ție
un punct mie
până când formăm un pătrat
ne așezăm în colțuri și numărăm zilele
una ție
una mie
până când trei filosofi fac pariu pe un craniu
de animal
de om
ori furnică sau șarpe
hai că m-am plictisit 
fie ce vrei
fie cum vreau
în acest spațiu mobil îmi ridic mâna
desenez o ploaie 
aleg verdele cuprins de moarte

ce spune cântecul?
e simplu să asculți cuvântul
ștt, un vânt calm s-a așezat în prag
ne privește
ne bănuiește de iubire
nu mișca
timpul va trece sigur peste noi
lasă-l să ne înalțe

dezvelesc drame pe rând

dezvelesc drame pe rând și tac
în faţa mea un câine latră
talpa îmi aluncă în gol
sufletul sângerează un decor
mâini murdare adună cumințenii
și varsă pe buze iubiri 
pe un crin am plâns într-o noapte

îmi crapă fericirea în trei 
ba în patru
împărţită apoi adunată la limita unei scuze 
rezultă un sihastru
adică un moș venit să mă certe
că în fața bordelului o fată bălană plânge
pluteşte miros de blond prin amintirea asta
acru şi nebun e timpul care urmează
iar eu stau cu frica la pândă

un crin a ars și n-am unde mă duce

hesperidele

hesperidele nu au atacat un poet
în joaca lor de-a metafora
te-au ales
ridică un deget și spune în gând
ceva frumos
așa cum faci de obicei în fața mării
iar farmecul fluierului despre care amintești
rămâne magie prinsă de fruntea ta
am știut de la început că nu e vis
dar te-am lăsat să-mi povestești
pentru că în otrava lui Socrate 
și-a trecut pașii vântul

mereu te voi crede
să nu mai spui că hesperidele sunt rele
am fost azi la fântâna mea din Dublin
am găsit o scrisoare pentru tine
ți-am trimis în ea
desenate
pragurile în care am dormit un secol
am mărunțit bine secundele
le-am înghesuit într-o clepsidră
să-mi spui dacă-ți place scrisoarea 
de la fântâna mea