Postări

Se afișează postări din martie, 2015

Beatrice

după cuvintele mele nu ai găsit decât sâmburi vechi m-ai blocat din prea multă dragoste Beatrice? am lăsat la Pietrele lui Solomon în primăvara aia a Junilor promisiunea că nu voi deveni niciodată lup scrisă pe marginea certificatului de căsătorie apoi te-ai supărat pe împăcarea noastră ai rupt căsnicia în bucăți mici să nu-mi plângi fuga Beatrice că nici vântul nu-mi știe secretul am devenit lupul insulei Pietrele sunt ale tale de-acum le-am cărat atât de multă vreme încât pe spatele meu au rămas urmele lor le-am botezat ca pe copii le-am spus povești dar nu promisiuni despre iubiri siropoase nu scriu niciodată pentru că nu cred în visele cu îngeri albi  mi-am desfăcut degetele în dreptul cerului meu  și m-am agățat doar de mine auzi Beatrice? doar de mine

24 martie 2014



Poeme recitate de actriţa Simona Bercu Bîrsan

http://frecventacititordeproza.blogspot.ie/2014/06/poeme-autor-doria-sisu-ploesteanu.html

Autor: Dorina Șișu
Recită actriţa Simona Bercu Bîrsan

flecăreli

într-o oarecare flecăreală vuietul pasului tău ascuțit face pereche cu imparul zilei de duminică nu ți-am adus poza din insulă am lăsat-o în pod acolo unde mi-am lăsat scrisorile secrete
ultima noapte de libertate a fost una pe cinste alături de lupi am depănat amintiri am urlat până la ziuă nebunia umanității uitând cine sunt ce fac ori unde mă duc fiind mai degrabă javra la care am visat mereu fără să iau în considerare că în buzunar am un card gol și că în următoare zi sunt obligată să fiu femeie
am urlat împreună cu lupii  cu palmele lipite de blana lor până mi-a crescut un colț de iarbă în cerul gurii după două ceasuri a venit boierul și m-a cotonogit în bătaie sângele ăla uscat ține de cald mă face să nu uit că frigul poate să-mi crape pielea

man, ridică piciorul!

am ascultat la marginea tăcerii și mi s-a părut că te aud
veneai legat de un cal alb
în urma ta se răsturna oceanul
iar toate pe care mi le-ai dăruit
acolo pe vârful stâncii părăsite
s-au decolorat în gri

am luat ceaiul cu Adrian
mi-a povestit despre oboseala acestui timp
iar eu i-am arătat
libertatea vremii care aștepta
nedumerită în pragul casei
știu că sunt ochi ascunși în întuneric
asta îți spun și ție man
să ridici piciorul mai sus atunci când mergi înainte
pentru că șerpii au devenit pietre
dacă-i atingi te pătezi cu otravă
și nu mai apucăm să scriem poezie ca acum

Iepurele dadaist

copacul? care copac? repeți de-un an să-l caut care ți-e vrerea? cât să fie de uscat? nu e, ăsta-i verde și respiră numa că nu stă-n loc când mă întind, el fuge rămân aşa, cum să-ți explic, cu lăbuţele în aer, miorlăind... aseară m-am visat iepure fugeam prin  viață mi se lungiseră urechile foarte ăhăt, ce mai urechi! din când în când, zic asta, dar să nu râzi cădeam în dinţii ăia lungi din faţă ba… călcam şi pe urechea dreaptă (e mai lungă, nu ştiu de ce) ronţăiam la un morcov... de cine fugeam? de nebună, singură, de plictiseală nu ştiu, am obosit, nu mai pot scrie adică vreau, dar mi-e frică o simt în sânge, o aud cum pe cine? pe frică, man ce dracu am?
ceva e în plus sau în minus.

gândind gânduri

Imagine

noi, stâncile și un ocean

Imagine

Sabia lui Damocles

Mi-am adus aminte ce-am uitat, dar am uitat ce mi-am adus aminte, că era musai să notez. Știam că nu pot să țin minte măcar un minut. Am riscat. Era o zi în care mă uitam la televizor, iar D se uita la mine. O simțeam. Îi simțeam ochii lipiți de mine și-mi zice: ”de ce miști capul așa?” o întreb: ”cum adică așa?” D îmi arată cum. Nu știu cum a arătat. Am uitat. I-am zis că ”așa vreau să mă mișc”, deși mințeam, pentru că eu știam că nu mă mișc în vreun fel. Continua să mă privească. Mă uitam la televizor și mă concentram la mine, la ce făceam, cum mă mișcam. Adică nu mișcam nimic din mine. Nici măcar ochii. Îmi repetam: picioarele, mâinile sunt moarte; trupul la fel, capul e mort, ochii privesc la TV și nu clipesc. D continua să mă privească și deodată zice: ”uite, vezi, iar ai mișcat așa din cap”! și mă imită oarecum. Hm, cum dracu să mă mișc dacă eu nu fac nimic? Deasupra capului nu am decât cerul. Cerul nu e prins, ca sabia lui Damocles, cu un fir de păr de cal, ci e ca o pictură mi…

drumuri

se duce și iarna pe drumul ei s-a terminat sezonul și acum pleacă mă țin după ea să-i găsesc casa să văd cum doarme cum mănâncă cum plânge se duce bolnavă și-i tristă i-aș spune un salut ceva sau o glumă poate că o să râdă dar mai bine să-mi văd de drumul meu bine nu e chiar un drum e mai degrabă o potecă amărâtă pe care urc și cobor zilnic prin care plâng și râd uneori fluier și urlu că nu pot să fiu mută în pustiul meu veșnic nu mă opresc niciodată fără să spun măcar un cuvânt fără sens aproape de banal și aproape de hilar un cuvânt care poate să nu însemne nimic el nu se duce el rămâne eu nu rămân eu mă duc
mă ascund după brazi uneori să le miros verdele ăla de nu-l vezi să simt viața aia care nu-i ca la oraș să aud lupii cum plâng și de emoție să plâng împreună cu ei să mă întind peste piatră cu ochii la cer nu ți-am spus că am prins de vatră o stea căruntă o privesc cu poftă în fiecare noapte și mă necăjesc
că nu pot să fiu ea iar ea râde că nu e ca mine

Modestia unui om complicat

Într-un lung șir de căutări și frământări, modestia se află croită în interiorul omului. Trupul nu are conștiință, dar modestia se prelinge cumva ca o atitudine pe chip. În afara acestui dar, uneori greu înțeles, vine timpul judecății. În vremuri grăbite, timpul e grăbit să rezolve misterioasele întrebări prin alte misterioase întrebări. Nimic nu se rezolvă, ci totul se estompează. Viitorul nu cuprinde răspunsuri. E un abis în care mulți cred. Cred în zile mai bune, cred în iubire, cred în Dumnezeu, unii cred în ei înșiși. Abisul te înghite. Te fură și-ți lasă dulcea impresie că speranța te scoate la lumină. Dar ce este speranța? În lumina cărui anotimp crezi că vei visa realitatea? Iată lungul șir de frământări în care pășim nu timizi, ci adânciți până la capătul puterilor, pentru a găsi un nod de regrete adunate evident, de-a lungul timpului. Fiecare om simte nevoia să lase ceva în urmă și o face așa cum se pricepe, gândindu-se la puterea lui și la plăcerea ce-i va rămâne după, dar …