Postări

Se afișează postări din iunie, 2014

ORIZONTURI POETICE - HORIZONTES POETICOS : ”amigo...”-”amice...”de Șișu Ploeșteanu Doria (tra...

ORIZONTURI POETICE - HORIZONTES POETICOS : ”amigo...”-”amice...”de Șișu Ploeșteanu Doria (tra...:  Șișu Ploeșteanu Doria  amigo... no es muy cierto lo que se dice estaba atrapada en un alambre de púas en un tiempo ...

întrebări în oasele goale

în timpul întrebărilor tale
mi-am pierdut o pagină de jurnal
undeva departe în trecut scriam ceva de genul:
ce se cuvine nu se cuvenea
și ce așteptam 
mai tare se depărta
când mă ridicam 
mai rău cădeam
nedrept și amoral am apărut în fața lumii
cu frica la sân și cu oasele goale
am rămas la colțul gurii precum o așteptare

pentru că nu cădea bine ziua asta de vară
și pentru că rosturile se făceau nerosturi
am închis ochii
în pleoape am prins mările peste care privea bătrânul pescar
am cuprins în bezna mea și măsurile din paharul nostru cu vin
și-n toate aceste desfigurări
am rămas singură
cu ochii închiși în fața lumii
am primit gratis un joc
degeaba sunt întrebări ajutătoare
zidurile unora au căzut și peste mine
mă opresc să dau pietrele din drum
doar mama mă strigă și-mi întinde mâinile arse de lumânări
ea plânge numele meu la apusul soarelui

dar în timpul întrebărilor mele
nu s-a oprit nimeni
paginile se pierd și azi
pentru că nu-mi cădea bine ziua asta de vară
am plecat în calea bătrânului pescar
să-mi ridice e…

sunt un prost în oasele goale

avem timp să ne cunoaștem
chiar dacă cel din spate îți suflă venin
și chiar dacă cel din față te minte
întotdeauna există un cuțit ascuns
care așteaptă să te molipsești de prostie și naivitate
să-ți taie elanul și toate venele

eu îți șoptesc să mergi mai departe
gunoaiele urlă în zaț de cafea
fac presupuneri de artă și lege
aruncă unul cu piatra în tine
și tu taci
ce să faci?
cu prostul nu te pune
fantastice măști cu rol principal
se urcă pe val
un animal preistoric se naște
îți linge pantoful ți se urcă în spate
îi explici sindrofia vieții nebune
el mușcă din tine până ajunge la vene
avem timp să ne cunoaștem
chiar dacă rămânem numai în oase

al naibii a fost si Voltaire

Mereu am căutat să știu ce-i omul. În afara faptului că judecă, bine sau prost, că este capabil să facă un anume lucru, că-și pune întrebări căutând răspunsuri în altă parte, totuși ce-i omul?  În afara faptului că simte, afirmă, înţelege, dar totuși având o perlă în mâini, mă întreb așa-n mintea mea, de ce o aruncă? Ei bine, puteți spune, ei bine astea-s chestiuni fumate de noi toți și chiar nu mai are importanță acum sau mâine sau cândva...         Esenţa? Esența cui? Oh, da, parfumul vieții suntem, deci să-l tragem pe nas, de parfum zic, să trăim viața tonți și proști fără să privim la  frumuseţea lucrului care conferă cugetarea. Nu este asta o altă ipoteză? Păi este! Așadar să mergem mai departe: cum numim lucrul care se află în afara cugetării? Mulţi ar spune: ”un nimic”. Este o alegere sau o alternativă? Hm, de ce mi-o bate capul cu asta? Nu-i așa, cititorule, că o știai de mult? Nimic nou, nimic șocant, nimic care să definească nimicul. Nu există răspuns corect. Există lucr…

paiața

n-am timp de cugetări simandicoase și nici trecutul să-l mai spăl nu pot tu-mi ceri acuma să îți pun pe masă o altă eu de parcă n-aș fi fost? tu spui că ai oglinda aburită și că te vezi prin ea așa-ntr-un fel ciudat că lumea e menită doar să mintă?
ești separat de alții iar asta nu se uită
nu vezi cum lumea se rupe repetat?
de ne-am posomorî la cele cinci răscruci
de ne-am lăsa haotic furați de vânt și duși
acolo unde noi ne-am tot „gândit să fim?

ce-ar face coaja dintr-un nuc bătrân?
prietene îți spun sunt sincer și mă doare
tot ce privesc, ce simt și ce calc în picioare
sângele îmi urlă-n ființă deznădejdea
eu nu am fost vreodată un conte-n altă viață
să-mi schimb figura asta să nu mai fiu paiață

adun din ramuri riduri, nu știu ce-i nemurirea
pe frunți le-așez precum se vede
și uite stăm așa echilibrați firește
ca-ntr-o oglindă veche ce chipul urâțește

lasă-mă să stau pe stânca asta veche

un dirijor ironic vine în fiecare zi
îmi urlă-n față aria pe care nu o cunoști
iar tu dai din picioare ca un copil răsfățat
ceri o acadea 
apoi te retragi într-un colț
să nu-ți prindă jocul careva
râzi nespus de mult pe seama tuturor
of, de-aș înțelege minunea asta de prostie
care seacă puterea
e ciudat să închid eu lumina
să vină alt actor în locul meu
metaforele le-am pierdut prin buzunarele mele rupte
ți-am spus cine sunt și tu încă mă vrei
din viața aia următoare știu câte ceva
problema e că pantoful cel negru de lac e furat
lasă-mă să stau pe stânca asta veche
să mă tund cheală
să urlu în neștire către nimic, dar pentru mine
și apoi să mă întind peste pământ
să plâng, să plâng, să plâng
de fericire și de ceva anume
că te am așa de mult
dar mai ales să plâng pentru iubirea asta a mea în neștire

Puțină cruzime azi

Puțină cruzime azi

Uneori privesc la mine în oglindă și mă întreb de ce nu mai arăt cum arătam acum un an sau doi. De ce chipul ia o altă formă și de ce nu-l mai pot întoarce, nu știu. Alteori vreau să scriu și nu-mi trece nimic prin cap. Pare totul atât de gol încât și totul acela de nimic la care mă gândesc, pare un fulg. Privesc la oameni și le ascult cuvintele. Nu trag concluzii pentru că nusunt adepta judecăților din oficiu, dar îmi place să compar personalitățile. Apoi, cu o ușoară teamă, privesc iarăși în mine. Și caut. Și caut. Nu găsesc nimic în comun cu ceilalți și-atunci mă întreb serios dacă eu sunt un om normal. Și-apoi ce treabă am cu restul lumii? Facă fiecare cum o vrea și când o vrea. Să las frumusețe de viață să prindă riduri? Păi, uită-te la mine! Ei, ce vezi?

- Păi, ce-ai vrea să văd?
- Vezi ce se vede, nu ce-ți dau voie să vezi. Da’ cu cine naiba vorbesc? Ar fi ceva să mi se răspundă că este conștiința. Unde suntem aici? Pe marginea fantasticului? Păi ce, vreau io să…

Dialog cu cealaltă tăcere -a doua tăcere-

Dialog cu cealaltă tăcere
-a doua tăcere-

probabil că poteca s-a tot dus prin verile altora
uite cum s-au lipit frunțile noastre de fluturi 
și uite cum trupurile dorm liniștite pe lanțuri ruginite
eu nu plâng niciodată

au fost niște începuturi cu urlete 
aveam colți de lup 
și mă hrăneam din carnea mea pelină
rigide frici lipite de colțul gurii
m-au făcut să-mi cresc frica aia de care tot spun
frica aia să o cresc la sân pe o am și n-o uit
nu-mi vorbi de oameni de nimic
foile de la începutul cărții le-am rupt

eu nu plâng niciodată
dar știu să urlu în tăcere
hai să o luăm de la început
dar să fii tu primul care atinge iarba

Dialog cu cealaltă tăcere -a treia tăcere-

Dialog cu cealaltă tăcere
-a treia tăcere-

azi nu mă privesc în oglindă
îmi îndes visele și...

nu spun că-i prea multă distanță printre oameni
nu spun că nu le pot vorbi
și nici să-i privesc în ochi nu pot
pentru că am glasul prins în pământ
pentru că după toate abandonările
drumurile năucesc pașii
oricum ancorați la polul opus
unii vin tiptil și îți urcă-n spate noroiul adunat pe tălpile lor
vorbesc de inocență și de imunizare cerească
urlă-n stânga și-n dreapta bunele maniere
iar tu precum un biet animal biciuit
nu cobori capul sub pietre
nici ochii nu-i închizi
aștepți să-ți vină acel gând fără de gând
acea tăcere fără de lume
fără de urlete
intrigă
ură
durere
și cauți ca un nebun clipa ta de uitare
și o viză în prea puținele cuvinte
atârnate de glezne și de tâmple
atârnate de frunte și de mâini
precum umbra de chinurile tale