paiața

n-am timp de cugetări simandicoase

și nici trecutul să-l mai spăl nu pot

tu-mi ceri acuma să îți pun pe masă

o altă eu de parcă n-aș fi fost?

tu spui că ai oglinda aburită

și că te vezi prin ea așa-ntr-un fel ciudat

că lumea e menită doar să mintă?

ești separat de alții iar asta nu se uită
nu vezi cum lumea se rupe repetat?
de ne-am posomorî la cele cinci răscruci
de ne-am lăsa haotic furați de vânt și duși
acolo unde noi ne-am tot „gândit să fim?

ce-ar face coaja dintr-un nuc bătrân?
prietene îți spun sunt sincer și mă doare
tot ce privesc, ce simt și ce calc în picioare
sângele îmi urlă-n ființă deznădejdea
eu nu am fost vreodată un conte-n altă viață
să-mi schimb figura asta să nu mai fiu paiață

adun din ramuri riduri, nu știu ce-i nemurirea
pe frunți le-așez precum se vede
și uite stăm așa echilibrați firește
ca-ntr-o oglindă veche ce chipul urâțește