Dorina Șișu

să aștepți zilele în paharele goale să izbești pustiul cu capul de viață să nu faci nimic cuțitului din coastă să spui rugăciuni de iertare cerului să n-ai de ales când nimic e prea mult când un zgomot ucide pașii din horă în coate privești mirosul de praf te așezi la un rând cu străinii sătui rămâi să eviți amintiri cu venin mâncătorii de aer vinovați de puțin mâncători la-ntâmplare de nevoi și de timp

motto:  mă întreb ce înseamnă încrederea. nu am găsit răspunsul decât în trădări. mă întreb ce înseamnă adevărul, dar l-am găsit în mirarea unei lacrimi. știu că în adâncul sufletului orice om este bun, dar mă întreb de ce la suprafață iese mereu otrava. pașii devin străini și povara unui vis se depărtează de realitate. mă întreb de ce nu sunt munte, de ce nu sunt lup sau de ce nu sunt fluture? munte să fiu să mă pot acoperi cu toate ploile, lup să fiu să pot înțelege legende și apoi să rămân captivă într-una din ele, fluture să fiu să mă pot bucura de viață măcar o zi. Am trăit visul altui om. Sângele îl simt cum aleargă în corpul meu vrând parcă să iasă. Pașii devin grei. Lumea își vede de drum. Eu caut o cale. O explicație s-ar cuveni să primesc, dar o întrebare nu-mi dă pace; ”de ce?” și continui să-mi schimb gândul privind la fețele oamenilor de pe stradă. Eram într-un pătrat. Un om a venit și a spus: Acesta este locul tău. Aici faci tot ceea ce trebuie, ceea ce vrei,

trup al marginilor, treci peste ghețuri ocrotind culori pe care ochiul le tânjește, obosit nu e timpul și nici forma pe care pământul o îndură, trup în care strângi urletul vieții ca pe un miracol, strângi jocul destinului într-o piesă cu numele tău. trup mistuit de șuierul lumii, hai stai, primește împăcarea firescului și șterge-ți de pe tâmple lacrimile mele care au rănit sărbătorile.

un sfârșit oarecare și-a întors fața pe dos a văzut din afară singurătatea lui sărbătorile și secretele a văzut femei plângând și copii mirați bărbați dând din umeri și violând bărbați mințind și înjurând a văzut bătrâni privind la fereastră oftând nepăsarea ploilor tinere de vară dar mai ales a văzut dureri în egale iubiri i s-a făcut sfârșitului milă și a întors pe dos suferințele dar a urmat doar tăcere țipetele se priveau și amuțeau se rupea lumina în ochi și lacrimi de regret tăiau fața sfârșitului pentru că știa ce mult timp a stat în fața omului el simțea cum se făcea trup și cum se scurge otravă pământului 09 ianuarie 2013

suntem mici din mari, dar la un moment dat suntem atât de mari încât nu ne putem închipui depășirile. să rămânem unde ne duce viața, să mergem acolo unde nu putem rămâne, dar să zâmbim acolo unde plânsul ridică durerile la verticală pentru că noi suntem acolo unde privim.

Există un absolut în care ascundem loviturile, există un timp în care ne privim și plângem, dar nu știm să lăsăm inima deschisă iubirii pentru că avem grija de a duce zilele într-o presiune ce roade propria viață. În timpul sfârșirii noastre ne naștem și trăim crezând că nu noi punem punctul.

Dai șanse zilelor să devină frumoase, dar te trezești că te răzbuni pe viață scormonind după fericire uitând să-ți trăiești prezentul. Suntem clasici și purtători de ambiții. Suntem căutătorii simplității, dar nu știm să fim simpli. Suntem judecători, dar uităm să ne judecăm. Ne scriem durerile pe stâncă pentru că nu știm să căutăm nisipul. Sprijinim plăcerile pe iluzii și privim uneori la noapte, privim la țipătul ei, ședem pierduți și slabi de parcă nimic nu ar mai exista după acel moment. Și poate că vom învăța să privim la fericirea de sub picioarele noastre.