șoaptele trădării

motto: mă întreb ce înseamnă încrederea. nu am găsit răspunsul decât în trădări. mă întreb ce înseamnă adevărul, dar l-am găsit în mirarea unei lacrimi. știu că în adâncul sufletului orice om este bun, dar mă întreb de ce la suprafață iese mereu otrava. pașii devin străini și povara unui vis se depărtează de realitate.

mă întreb de ce nu sunt munte, de ce nu sunt lup sau de ce nu sunt fluture? munte să fiu să mă pot acoperi cu toate ploile, lup să fiu să pot înțelege legende și apoi să rămân captivă într-una din ele, fluture să fiu să mă pot bucura de viață măcar o zi.

Am trăit visul altui om. Sângele îl simt cum aleargă în corpul meu vrând parcă să iasă. Pașii devin grei. Lumea își vede de drum. Eu caut o cale. O explicație s-ar cuveni să primesc, dar o întrebare nu-mi dă pace; ”de ce?” și continui să-mi schimb gândul privind la fețele oamenilor de pe stradă.

Eram într-un pătrat. Un om a venit și a spus:

• Acesta este locul tău. Aici faci tot ceea ce trebuie, ceea ce vrei, dar să fie bine pentru toată lumea.
  Fericită am intrat în pătrat și am aranjat totul după cum mi-a spus sufletul și după cum prietenii m-au ajutat. Pereții pătratului prinseseră viață cu toate poveștile lumii, dar mai ales cu istoria și legenda lui. În mijlocul pătratului am pus o masă frumoasă. În dreptul ușii s-a oprit cineva. Vântul aducea o șoaptă. Șoapta aceea a vândut adevărul și a lovit în tâmpla mea cu o sabie. Multă cenușă s-a adunat la picioarele mele. Vântul o ridica și o așeza în ochii mei. Șoaptele continuau să intre aduse de vânt:
• Cine este această străină și ce caută în pătrat? Pe locurile acestea noi am fost primii. Cine este această străină care vorbește limba noastră?
• Este un nimic necesar. Îl vom ucide și nimeni nu-i va duce dorul. Cine să întrebe de un nimic?
• Ai dreptate.
  Când s-a făcut liniște, am deschis ușa și am fugit. Încercam să-mi îndes mâinile în buzunarele rupte. Ajunsă în stradă am început să plâng, să caut, să privesc, să uit, dar mai ales îmi căutam calea. Trăisem visul altui om. Delirant e sensul pe care alții ți-l tatuează. Îndesam și mai tare mâinile în buzunarele rupte. Să mă gândesc la rațiune, îmi spuneam, să mă gândesc la măsură, la impuls, la continuitate. O doamnă în vârstă se oprește în dreptul meu și mă întreabă dacă sunt ok. O privesc lung. E frumoasă. Zâmbește cu mâinile întinse spre mine. Îi mulțumesc și îi doresc o zi frumoasă. În vitrina unui pub mi-am văzut chipul. Ridurile erau adevărate dungi negre și vârsta se dublase.
  
  
   Cenușa din ochi devenise albastră. Stranie prezență, al cărui chip mă vinzi? Ah, urlet de lupi, pe frunzele pădurii odihnești toate visele mele, dar mai lasă-mi puțin timp să îmi adun existența într-un loc în care vântul să nu bată și șoaptele să nu mă ajungă.