Postări

Se afișează postări din aprilie, 2014

nu-ți mai ești

de preacuratele și hibernalele speranțe să nu te atingi
într-o cadență nebună cazi în fiecare zi
dar privește bastonul acesta omule
privește la urmele lui din pământ
nu urlă-n tine ceva ce-ai vrea să faci?
nu-i așa că dreptatea-i strâmbă?
cine crezi că-ți întinde mâna?
haosul picură-n tine promisiuni și tu ai speranțe?
să fim serioși, dar să fim serioși...
uite la individul acesta galant
cum suspină ochiului ascuns după perdea
cum își cere iertare altarului
și cum ține cartea în mâna dreaptă
pregătit parcă să-ți dea o lecție
nu-i așa că-ți vine să limpezești noaptea?
să o faci albă
să o întorci pe dos de vise
să-i faci tiv cu întâmplări
și-n bezna ta de viață să râzi și să urli
să bați cu bastonul tău în porți chinuite de ploi
dar să nu te plângi
că-n plânsul tău repetat nici tu nu-ți mai ești.

țipa-n mijlocul drumului boierul

nu sta precum piatra și spune ceva
țipa-n mijlocul drumului boierul
țipa-n toiul duminicii poruncind slugilor
dar slugile respirau într-o secundă
cât alții-n zece
și gândeau pe fugă la postmodernism ca la cel mai scump deliciu
și cum aveau să-i spună boierului de visele lor?

nu privi ca prostu' și spune ceva
dar cum să-i spui ce vezi când nu vezi?
când vrei să poți și nu-ți permiți să poți?
dar cui să-i spui că vrei să pleci plecat fiind?
că rostul tău de slugă nu-i un rost?

mai dormi? cum dormi așa-n amiaza-mare?
tu nopțile le pierzi citind la cărți
nu vezi cum alții au noroc?
tu n-ai nimic în cap, dar nu muncești, ești prost
stai și citești la cărți, dar cu norocu-i cum?
te scoală și răzbate-n lumea asta mare
mai ești? nu ai plecat?
nu privi-n tavan, te mișcă și te du....

priveam năuc la cer, la tot ce se mișca
o lume-n jurul meu lovea, lovea, lovea
cuvinte-ntruchipate săpau în mine gropi
dar nu-mi doream să-mi fiu
să-mi mor, să zac, să pot

cineva-și pierduse echilibrul
m-am aplecat și l-am adunat de jos

și ce era să fac?

înainte de-a mă preface nebun am încercat să înțeleg lumea dar lumea a judecat viața ca pe o crimă și ce era să fac? mi-am pus veșminte de cerșetor și am încercat să învăț din nimicuri dar viclenia pândea la fiecare colț de stradă am recunoscut că nu sunt nebun că numele-mi este Odiseu potrivit cu hainele mele rupte și murdare înainte de-a mă face urât nu știam să mă deghizez în ființă eram o normalitate de stare și firi trecătoare dar curajul m-a vândut fricii și uite așa am fugit în tălpile goale peste toate gunoaiele lumii cu bolovani aruncați în spinare crezând că am să uit ori am să fiu un nebun fericit fără să-mi aduc aminte de mine de-atunci, de-acum... și ce era să fac? am ridicat din aventura aceasta o cetate peste care nici eu nu mai pot trece
12 aprilie 2014

nesăbuiți și goi

ți-aș spune, dar nu le știu pe toate
de ce vinul vechi se cere la mese bogate
sfredelesc buzunarele goale 
scormonesc printre cărți cu poeme
doar să-ți găsesc un răspuns inteligent
iar tu să nu moțăi în așteptare

ți-aș spune, dar nu le știu pe toate
de nesupusele atârnări într-o viață ciudată
de egalări și preziceri
de fantome și vise
rezultatul e însă același impar
al naibii destin se hlizește și pare un vultur
așa cum suflă el în ceafa ta obosită
și te crezi erou, el te crede bizar

ți-aș spune, dar nu le știu pe toate
de ce dracu' în noi plouă mărunt?
și mâna-ți lichidă se scurge în tine
adunând pietre, pietre, pietre-n spinare
și urli ca nebunul pe țărmul tău uitat
”păi, unde să fiu când nici eu nu știiiiuuu, când nu știiiiuu?”

îți zic să-nghițim frica-n vinul ăla vechi
și-apoi nesăbuiți și plini
dispăruți și goi
să privim așa degeaba spre înainte cu urmele șuvoi

sunt omul de lemn

Motto: Nebuniile cele mai scurte sunt cele alese, ele vin ca o ajustare perfectă la o lume nebună, dar ne jucăm de-a oamenii și sfârșim plătind pământului cu moartea noastră.

între mine și final am auzit un strigăt. se făcea că e noapte. se făcea că e zi. în orice colț al lumii găseai rosturi. goluri care umpleau urmele. găseai meniri și basme desenate, dar nu găseai liniștea. te-ai așezat obosit de lanțul întrebărilor la capătul apelor. realitatea erai tu. farmecul acestor pierderi a rămas acolo, în urma spatelui nostru.
permanent e timpul care te privește în ochi, dar tu nu-l vezi. permanent e sarcasmul pașilor făcuți așa într-o doară, de curiozitate să vedem unde ajungem și ce găsim. permanent este semnul de întrebare și veșnica mirare cu atribut personal ”de ce eu? de ce eu”? un vaiet permanent este suflarea din fiecare dimineața și chiar frigul care a intrat în oase. permanent este golul umplut de nimicuri protocolare, sadice, titulare, ferme, distructive, constructive. e-he, vor s…