sunt omul de lemn
Motto: Nebuniile cele mai scurte sunt cele alese, ele vin ca o ajustare perfectă la o lume nebună, dar ne jucăm de-a oamenii și sfârșim plătind pământului cu moartea noastră.
între mine și final am auzit un strigăt. se făcea că e noapte. se făcea că e zi. în orice colț al lumii găseai rosturi. goluri care umpleau urmele. găseai meniri și basme desenate, dar nu găseai liniștea. te-ai așezat obosit de lanțul întrebărilor la capătul apelor. realitatea erai tu. farmecul acestor pierderi a rămas acolo, în urma spatelui nostru.
permanent e timpul care te privește în ochi, dar tu nu-l vezi. permanent e sarcasmul pașilor făcuți așa într-o doară, de curiozitate să vedem unde ajungem și ce găsim. permanent este semnul de întrebare și veșnica mirare cu atribut personal ”de ce eu? de ce eu”? un vaiet permanent este suflarea din fiecare dimineața și chiar frigul care a intrat în oase. permanent este golul umplut de nimicuri protocolare, sadice, titulare, ferme, distructive, constructive. e-he, vor spune prietenii. e-he, vor spune privitorii. e-he, vor spune preoții și părinții și vecinii și prietenii și dușmanii. mai ai de mâncat o pâine-două și gata, ai isprăvit cu pietrele și dușurile reci. te poți culca liniștit pe partea ta dreaptă. nu mai contează că trezirea ta a devenit iluzorie.
viața te ține legat de șireturi. treci fără să vrei peste drumurile altora. viața te ține legat de moarte. nu recunoști nici visul nici noaptea. de altundeva te prefaci în om și prinzi de aripi alți oameni. de parcă aripile-ți aparțin, te crezi mai presus de orice și oricine. nu cazi și nu speri. nu faci din tine un mister. străinul din oglindă ești chiar tu, dar orb cum ești crezi în libertate și în starea de a fi și uite cum te scurge vremea și uite cum nu-ți aduci aminte de fericiri. plângi ca un nebun rătăcit și te miri de șireturile tale scurte...
aripa e viață. să ne agățăm de aripi și de vise, să ne privim din afară și să mulțumim totului pentru imensitatea lui dăruire. să ne agățăm de suflul vântului, să atingem toate culorile, apoi, obosiți, să ne așezăm capul de muchia cunoașterii ca de ultima virtute.
nu te opri. sunt omul de lemn care așteaptă șlefuirea ta. puterea vine din mâinile tale, iubirea, din ochii tăi. privește-mă ca pe ceva verde și râzi dincolo de secretul cuvintelor mele. fă din acest om de lemn o silabă urlătoare pentru că el trăiește prin bătăile firii altora.
între mine și final am auzit un strigăt. se făcea că e noapte. se făcea că e zi. în orice colț al lumii găseai rosturi. goluri care umpleau urmele. găseai meniri și basme desenate, dar nu găseai liniștea. te-ai așezat obosit de lanțul întrebărilor la capătul apelor. realitatea erai tu. farmecul acestor pierderi a rămas acolo, în urma spatelui nostru.
permanent e timpul care te privește în ochi, dar tu nu-l vezi. permanent e sarcasmul pașilor făcuți așa într-o doară, de curiozitate să vedem unde ajungem și ce găsim. permanent este semnul de întrebare și veșnica mirare cu atribut personal ”de ce eu? de ce eu”? un vaiet permanent este suflarea din fiecare dimineața și chiar frigul care a intrat în oase. permanent este golul umplut de nimicuri protocolare, sadice, titulare, ferme, distructive, constructive. e-he, vor spune prietenii. e-he, vor spune privitorii. e-he, vor spune preoții și părinții și vecinii și prietenii și dușmanii. mai ai de mâncat o pâine-două și gata, ai isprăvit cu pietrele și dușurile reci. te poți culca liniștit pe partea ta dreaptă. nu mai contează că trezirea ta a devenit iluzorie.
viața te ține legat de șireturi. treci fără să vrei peste drumurile altora. viața te ține legat de moarte. nu recunoști nici visul nici noaptea. de altundeva te prefaci în om și prinzi de aripi alți oameni. de parcă aripile-ți aparțin, te crezi mai presus de orice și oricine. nu cazi și nu speri. nu faci din tine un mister. străinul din oglindă ești chiar tu, dar orb cum ești crezi în libertate și în starea de a fi și uite cum te scurge vremea și uite cum nu-ți aduci aminte de fericiri. plângi ca un nebun rătăcit și te miri de șireturile tale scurte...
aripa e viață. să ne agățăm de aripi și de vise, să ne privim din afară și să mulțumim totului pentru imensitatea lui dăruire. să ne agățăm de suflul vântului, să atingem toate culorile, apoi, obosiți, să ne așezăm capul de muchia cunoașterii ca de ultima virtute.
nu te opri. sunt omul de lemn care așteaptă șlefuirea ta. puterea vine din mâinile tale, iubirea, din ochii tăi. privește-mă ca pe ceva verde și râzi dincolo de secretul cuvintelor mele. fă din acest om de lemn o silabă urlătoare pentru că el trăiește prin bătăile firii altora.
Comentarii
Trimiteți un comentariu