nu-ți mai ești

de preacuratele și hibernalele speranțe să nu te atingi
într-o cadență nebună cazi în fiecare zi
dar privește bastonul acesta omule
privește la urmele lui din pământ
nu urlă-n tine ceva ce-ai vrea să faci?
nu-i așa că dreptatea-i strâmbă?
cine crezi că-ți întinde mâna?
haosul picură-n tine promisiuni și tu ai speranțe?
să fim serioși, dar să fim serioși...
uite la individul acesta galant
cum suspină ochiului ascuns după perdea
cum își cere iertare altarului
și cum ține cartea în mâna dreaptă
pregătit parcă să-ți dea o lecție
nu-i așa că-ți vine să limpezești noaptea?
să o faci albă
să o întorci pe dos de vise
să-i faci tiv cu întâmplări
și-n bezna ta de viață să râzi și să urli
să bați cu bastonul tău în porți chinuite de ploi
dar să nu te plângi
că-n plânsul tău repetat nici tu nu-ți mai ești.