Postări

Se afișează postări din martie, 2017

unde ești când ești?

iubirea e acolo unde e ura e acolo unde e lumea e acolo unde e lucrurile-s acolo unde sunt tu ești acolo unde ești dar simți că nu ești acolo unde ești și acel trebuie e acolo unde trebuie să fie dar simți că acolo nu-i acolo pentru că tu nu simți asta ce simți tu e acolo unde nu ai habar ce simți tu e departe și departele se rostogolește ba la picioarele tale ba pe spatele tău nu zici nimic pentru că nimicul nu există și acest nu există te roade te face să te cauți să te întrebi să te miri până când cineva îți pune mâna pe umeri și te întreabă dacă ești bine acest bine e undeva între tine și el există pentru că trebuie să existe ...e acolo unde e

30 martie 2017

savurații durerilor

Poezia nu canalizează doar tristețea în noi sau din noi. Cred că e vorba de o libertate prea mare a durerii. O luăm cu noi peste tot. Uneori o așezăm prea sus de frica lăcomiei fericirilor pe care nu le putem accepta. E adevărat că sentimentele mușcă dintr-un loc, iar locul acela devine spaimă. Câtă libertate ne-ar trebui să înțelegem că lucrurile simple nu se găsesc în preocupări complicate? Știm să ne rostogolim pe drumuri consumate cu speranța că mai găsim un fir de aur care să ne împlinească. Suntem savurații durerii până la îngheț.

nu pricep

nu pricep cum a crescut un anotimp de iarnă la sânul meu nu pricep cum zilele în care mi-ai spus despre iubire s-au spart în mii de părți și-acum așa ninsă așa departe le caut rostogolesc o bilă de la un capăt la altul pe bulevardul pe care tu treci cu o cămilă și strecori un rânjet pe la colțul gurii privitorilor care te aplaudă le arunci pungi cu mâncarea rămasă de-aseară curvelor le faci cu ochiul cerșetorilor le arunci câte o căciulă ruptă pentru la iarna viitoare gravidelor le dai o cremă expirată văduvelor le faci o invitație pe stadion divorțatelor le faci semne obscene pe lista ta de cumpărături sare un purice și nu pricep cum a crescut iarna asta când pe la tâmple crescuse bujorii nu pricep cum nu pricepi că ești un păpușar inutil pe timpul nopții că țara în care te-ai născut te-a crescut să fii idiot iar tu rânjești privitorilor în aplauzele lor mulțumindu-le pentru inocență
-bre, urci sau cobori? -păi unde suntem, nepoate? -în stație, bre, unde dracu să fim... dormi pe drum și nu lași lume…

Noi cei morți, ce mai putem muri?

desculță am stat șapte ceasuri
în fața apelor să desenez chipul salamandrei
cenușa cu foc argintiu s-a prins de tălpi
am crezut că ești aici
dar...mi-am tras pașii înapoi din malul înfipt la picioare
spuneai că lumina e timpul meu
și că tremurul e viața asta care dă târcoale
de ce am întârziat la nașterea mea?
de ce apa eliberează truda pe trupul meu atât fără de rost în toate rosturile mele?
exilații caută sub pleoape liniștea
un absolut țin în palmă
un ieri cu un azi
suflarea dimineții tale cu adormirea vieții mele
iar când îți spun că trăiesc murind
tu nu mă crezi
tu speri
vreau să fiu altarul în mâna de lut care pictează case
vreau să uit acest roșu de sânge hibernal
care îmi rupe anotimpul și valul
uite cum iubirea și-a făcut rost la mine în suflet!
flămândă viață pe unde mă așezi?
iertarea drumului meu nu e de ajuns?
păcatul din pietre a prins rădăcini pe ziduri
el bate în sânge
tu să mă ierți că nu știu să-ți fiu mai mult decât ai visat
și nu știu să fiu destulul din viață
când moartea îmi oferă mâ…

legată de fluturi cu 50 de cenți

dau ziarele în drum cu lopata
ai devenit dulce din cauza primăverii
te știam ca o șampanie
nu mă lega cu șnur de fluturi
privește tavanul în culorile salamandrei
acolo mi-am fixat sufletul
croșetez rime în dreptul saxofonului
vreau coroane din frunze moarte
să le așezi pe umeri
poate că oceanul va ordona pașii făcuți pe nisip în forma inimii
nu pleca din calea valului
stai cu mine și spune-mi dacă linia vieții seamănă cu linia ta
am fost aseară la fântâna din dublin
am strigat în ea ultima scrisoare de joi
am aruncat 50 de cenți pentru săraci merg să-mi cumpăr o bere
peste două ore am o conferință legată de metafore
la square north se fac reduceri
traficul e alambicat și tu îmi vorbești de culori și de fluturi
hai pe fruntea mea să te odihnești un secol
martie, 2012

ai milă

ai milă, tremurul acesta pare
un rătăcit al sorții gând
dar ce măsură te pândește
cu dor cuvântul să-l alinți?

ca o dovadă somnu-și seacă
prea multul visatul vers plăpând
tu, prea bolnav de luminare
ai milă, sufletul e crud.

martie, 2013

să fii ce nu ești

când bezna-ncinsă o străbați în noapte
când nucul cel bătrân în vis ți-apare
te-ncheagă-n umbre visele fugare
și-ai vrea să stai mai orb și mai tăcut
în urma ochilor ce te măsoară
precum o pradă viața îți rămâne
și nu un scut în care-ai vrea să fugi
ah, scări prea mari în praguri surde
ați așezat în fața-mi vorbe goale
și inima nu vrea să mai asculte
ea vrea să fie piatră și vântul s-o măsoare
ah, sâmburi cruzi pe tălpi sărutul crapă
un adevăr de omenie cântă
și sufletul golește trupul parcă
ar vrea să fie tot mai sec în mine
și rob cum sunt puterea mi-e proscrisă
mânia-n tăceri s-ascunde
ah, inimă de piatră-mi ești
mai stai puțin să-mi povestești
cum soarta cea vicleană stă la pândă
ori cum iubirea arde-n primăveri culese
și nu privi prin umărul acela
prea mult lăsat de pietrele-adunate
și calcă apăsat pe șerpii dinăuntrul vieții
să fii ce nu ești, dar nu a morții veste
*** ... lorsque la nuit passes les brûlants ténebres
lorsque le vieux noyer se montre en rêve
en ombres te modèlen…

du-te urmăăă, du-teee...

du-te noapte plină cu aburi și mărunțește fiara care buzele-mi sfarmă. du-te singurătate și presară secrete cailor flămânzi de libertate. evadarea s-a ghemuit în suflet.  echilibrat, el își duce în spate valul zilelor. du-te furie și fă-mă orb în fața durerii. trup dezbrăcat de mantia sfidării, trup răpus de măști incoerente, du-te și plămădește șuieratul șerpilor în pustietate. ce am să fiu? o fibră cuminte. amintirea bătrânului de la malul mării? secundele stau la pândă. pe pereți, grațiile au încremenit. vorbele devin bulgări și doar o femeie știe să topească, în ochii ei îmbătrâniți, lanțuri de lacrimi. o floare de cireș s-a prins în vânt și lumea se miră de nebunia pașilor ăstora, pătând cu sânge urmele, dar du-te poveste sfântă a vieții și taie-n patru fugara venire.
15 martie 2014

în lașitatea ta

dacă te retragi în umbra Euclidelor
voi deschide conflict în faţa degradării care te macină
motivul?
ideea de-a elimina un pretext al proștilor
prea atenți la mersul meu
dispuși să zacă în aceeaşi urmă

în laşitatea mea inutilă
am învăţat să tac
în geamătul acesta
am plătit tributunei răni la vedere

mişti frenetic şi iraţional din mâini

pe corpul meu s-a aşezat praful
voi conforma limbajul plânsului
la voia sărutului tău bifurcat

în stare de veghe mă strecori
printre umerii goi ai vicleşugului
le spui nebunilor să scrie de blonzi
şerpii se aleg între ei pentru că
adevărul e un vrăjitor care tace

eu nu sunt Milphio şi regret
pentru că aveam curajul să-mi înşel oamenii
arăti lumii pietatea plină până crapă de tineeee cu tineeee
pentru că în naivitatea tacrezi
că cineva o să te răsplătească

în loc de rugăridică o piatră deasupra capului
și arunc-o în mine
nu răscoli nebuniile lumiicu portretul tău

29 noiembrie 2010

mergi și azi

mergi și azi pe unde ai mers ieri auzi ce-ai mai auzit rabzi ce-ai mai răbdat râzi inconștient sau din instinct, dar poate nu-ți place să râzi nici să porți rochia cu sânii la vedere nu-ți place să-ți dai cu oja roșie nu-ți plac nici pantofii cu toc plângi ce-ai plâns și ce nu ai plâns pui o rană în plus pui un cent în cutia ta ascunsă pui din vopseaua de păr expirată peste părul tocit de culoarea nucilor verzi pui încă un cartof la fiert și rabzi suporți amintirile din copilăria ta nedreaptă că frecai preșurile cu peria că fierbeai apă într-o oală de 5 kilograme în fiecare seară că mergeai de dimineață să stai cu butelia o zi întreagă că te împingeai la aceeași coadă la carne, ulei, zahăr cu aceeași oameni de la lapte îți aduci aminte de înghețata aia bună de eugeniile alea bune de guma în formă de țigară îți aduci aminte de coada de la gaz sau de aia de la pâine îți aduci aminte de biserică de pomeni dar mai ales de coliva pe care o primeai în palmă de veșnica pomenire și de același plâns al mamei îți aduci…

eu, așchie de nuc

sângele a sărutat infernul
apoi s-a închinat munților în lumina lunii
plăceri și fericiri care pretutindeni zac
cu ochii lacomi, seci
în degete simțind
cum pielea clandestin își caută o umbră
măcar puțin să moară
să tacă
atingerea lovea cu sete de păgân
ceva interior urla, visa

ademenea o foame
o foame de calvar pe limbă să nu stea
dorința e un joc?
o bursă?
un noroc?
da, un exces în viață cu moarte
tortură aplicată cu dragoste majoră
da, un anotimp sfârșit în doi
un zero înconjoară a cerc prin păr și foc
și iarba prea uscată clasifică avutul
o paralelă tu, o verticală eu

hai, pune-mă-n cenușa din păsări adunată
comerțul cu plăceri la piață să îl duci
să faci reclamă ăstei iubiri cu brum pe față
hai, pune-mă-ntr-o așchie de nuc să mă supun
8 martie 2011

eu rămân cu zilele

să spunem că sunt prostituata zilelor de joi
că duc în spate nefericirile bărbaților
că duc în ochi speranțele nopților cu vise fără caznă
să spunem că fără acoperiș cerul te vede și pământul te are
dar sunt prostituata nopților de vineri
atunci când luna plină mă are sub piele
atunci cânt talpa sărută porți și ziduri
când diminețile spală sângele încolțit pe pământ
poate că sunt prostituata vieții mele
dată fiecărui prag pentru o bucată de viață
dar trecerea această strâmbă cu zâmbete sarcastice
îmbracă genele cu promoroacă
iar pe suflet se așterne o ploaie rece polară
sunt prostituata fără de replică
pustiul ascunde un cal alb
iar eu mă ascund de oameni
după o frunză și un lup
pentru că știu....

7 martie 2011

iubește-mă și nu privi la blănuri

suspin a ocean furtunos pentru că nu am cântat balada iubirii până la capăt
pentru că toate visele frumoase se duc în noapte
pentru că am văzut cum arată o flacără pe dinăuntru
dar...nu uitarea îți scormonește sângele
uite că e acest tablou al demnității 
în răvășire
în înstrăinare iubește-mă și nu privi la blănuri
zăpezile au știut umbletul zădărniciei

declarație de dragoste

am întors privirea în trecut și am văzut secundele bătrâne
am crezut că recunosc bătaia inimii
e suficient să știu că nu-ți știu măsura pasului
e suficient că mă trăiești 
e suficient un cândva de care îți vei aminti
e suficient că ai avut o palmă cu lacrimi 

așa cum se întoarce roua pe dimineți
așa ai făcut zilele lanț în jurul tău

nemăsurată vreme în părți de cer te știu

cupa mea cu otravă

cumpăr cupa de otravă
să privești frântura de mână cu ochii unui străin
secunda în care citești un cuvânt nepermis
să risipească uitarea 
să pedepsească lăcomia omului de sus

oglinda a rămas un pustiu
un rid stă atârnat la gura lupului
pe margini ne petrecem nopțile
în cuib cenușa păsării s-a sinucis
acum privim timpul cum ne pătrunde trupurile goale
și ne facem zid pe zidul trecerii