Dorina Șișu

iubirea e acolo unde e ura e acolo unde e lumea e acolo unde e lucrurile-s acolo unde sunt tu ești acolo unde ești dar simți că nu ești acolo unde ești și acel trebuie e acolo unde trebuie să fie dar simți că acolo nu-i acolo pentru că tu nu simți asta ce simți tu e acolo unde nu ai habar ce simți tu e departe și departele se rostogolește ba la picioarele tale ba pe spatele tău nu zici nimic pentru că nimicul nu există și acest nu există te roade te face să te cauți să te întrebi să te miri până când cineva îți pune mâna pe umeri și te întreabă dacă ești bine acest bine e undeva între tine și el există pentru că trebuie să existe ...e acolo unde e 30 martie 2017

Poezia nu canalizează doar tristețea în noi sau din noi. Cred că e vorba de o libertate prea mare a durerii. O luăm cu noi peste tot. Uneori o așezăm prea sus de frica lăcomiei fericirilor pe care nu le putem accepta. E adevărat că sentimentele mușcă dintr-un loc, iar locul acela devine spaimă. Câtă libertate ne-ar trebui să înțelegem că lucrurile simple nu se găsesc în preocupări complicate? Știm să ne rostogolim pe drumuri consumate cu speranța că mai găsim un fir de aur care să ne împlinească. Suntem savurații durerii până la îngheț.

nu pricep cum a crescut un anotimp de iarnă la sânul meu nu pricep cum zilele în care mi-ai spus despre iubire s-au spart în mii de părți și-acum așa ninsă așa departe le caut rostogolesc o bilă de la un capăt la altul pe bulevardul pe care tu treci cu o cămilă și strecori un rânjet pe la colțul gurii privitorilor care te aplaudă le arunci pungi cu mâncarea rămasă de-aseară curvelor le faci cu ochiul cerșetorilor le arunci câte o căciulă ruptă pentru la iarna viitoare gravidelor le dai o cremă expirată văduvelor le faci o invitație pe stadion divorțatelor le faci semne obscene pe lista ta de cumpărături sare un purice și nu pricep cum a crescut iarna asta când pe la tâmple crescuse bujorii nu pricep cum nu pricepi că ești un păpușar inutil pe timpul nopții că țara în care te-ai născut te-a crescut să fii idiot iar tu rânjești privitorilor în aplauzele lor mulțumindu-le pentru inocență -bre, urci sau cobori? -păi unde suntem, nepoate? -în

desculță am stat șapte ceasuri în fața apelor să desenez chipul salamandrei cenușa cu foc argintiu s-a prins de tălpi am crezut că ești aici dar...mi-am tras pașii înapoi din malul înfipt la picioare spuneai că lumina e timpul meu și că tremurul e viața asta care dă târcoale de ce am întârziat la nașterea mea? de ce apa eliberează truda pe trupul meu atât fără de rost în toate rosturile mele? exilații caută sub pleoape liniștea un absolut țin în palmă un ieri cu un azi suflarea dimineții tale cu adormirea vieții mele iar când îți spun că trăiesc murind tu nu mă crezi tu speri vreau să fiu altarul în mâna de lut care pictează case vreau să uit acest roșu de sânge hibernal care îmi rupe anotimpul și valul uite cum iubirea și-a făcut rost la mine în suflet! flămândă viață pe unde mă așezi? iertarea drumului meu nu e de ajuns? păcatul din pietre a prins rădăcini pe ziduri el bate în sânge tu să mă ierți că nu știu să-ți fiu mai mult decât ai visat și nu știu să fiu dest

dau ziarele în drum cu lopata ai devenit dulce din cauza primăverii te știam ca o șampanie nu mă lega cu șnur de fluturi privește tavanul în culorile salamandrei acolo mi-am fixat sufletul croșetez rime în dreptul saxofonului vreau coroane din frunze moarte să le așezi pe umeri poate că oceanul va ordona pașii făcuți pe nisip în forma inimii nu pleca din calea valului stai cu mine și spune-mi dacă linia vieții seamănă cu linia ta am fost aseară la fântâna din dublin am strigat în ea ultima scrisoare de joi am aruncat 50 de cenți pentru săraci merg să-mi cumpăr o bere peste două ore am o conferință legată de metafore la square north se fac reduceri traficul e alambicat și tu îmi vorbești de culori și de fluturi hai pe fruntea mea să te odihnești un secol martie, 2012

ai milă, tremurul acesta pare un rătăcit al sorții gând dar ce măsură te pândește cu dor cuvântul să-l alinți? ca o dovadă somnu-și seacă prea multul visatul vers plăpând tu, prea bolnav de luminare ai milă, sufletul e crud. martie, 2013

când bezna-ncinsă o străbați în noapte când nucul cel bătrân în vis ți-apare te-ncheagă-n umbre visele fugare și-ai vrea să stai mai orb și mai tăcut în urma ochilor ce te măsoară precum o pradă viața îți rămâne și nu un scut în care-ai vrea să fugi ah, scări prea mari în praguri surde ați așezat în fața-mi vorbe goale și inima nu vrea să mai asculte ea vrea să fie piatră și vântul s-o măsoare ah, sâmburi cruzi pe tălpi sărutul crapă un adevăr de omenie cântă și sufletul golește trupul parcă ar vrea să fie tot mai sec în mine și rob cum sunt puterea mi-e proscrisă mânia-n tăceri s-ascunde ah, inimă de piatră-mi ești mai stai puțin să-mi povestești cum soarta cea vicleană stă la pândă ori cum iubirea arde-n primăveri culese și nu privi prin umărul acela prea mult lăsat de pietrele-adunate și calcă apăsat pe șerpii dinăuntrul vieții să fii ce nu ești, dar nu a morții veste *** ... lorsque la nuit passes les brûlants ténebres   lorsque le vieux noyer se

du-te noapte plină cu aburi și mărunțește fiara care buzele-mi sfarmă. du-te singurătate și presară secrete cailor flămânzi de libertate. evadarea s-a ghemuit în suflet.  echilibrat, el își duce în spate valul zilelor. du-te furie și fă-mă orb în fața durerii. trup dezbrăcat de mantia sfidării, trup răpus de măști incoerente, du-te și plămădește șuieratul șerpilor în pustietate. ce am să fiu? o fibră cuminte. amintirea bătrânului de la malul mării? secundele stau la pândă. pe pereți, grațiile au încremenit. vorbele devin bulgări și doar o femeie știe să topească, în ochii ei îmbătrâniți, lanțuri de lacrimi. o floare de cireș s-a prins în vânt și lumea se miră de nebunia pașilor ăstora, pătând cu sânge urmele, dar du-te poveste sfântă a vieții și taie-n patru fugara venire. 15 martie 2014

dacă te retragi în umbra Euclidelor voi deschide conflict în faţa degradării care te macină motivul? ideea de-a elimina un pretext al proștilor   prea atenți la mersul meu dispuși să zacă în aceeaşi urmă în laşitatea mea inutilă am învăţat să tac în geamătul acesta am plătit tribut   unei răni la vedere mişti frenetic şi iraţional din mâini pe corpul meu s-a aşezat praful voi conforma limbajul plânsului la voia sărutului tău bifurcat în stare de veghe mă strecori printre umerii goi ai vicleşugului le spui nebunilor să scrie de blonzi şerpii se aleg între ei pentru că adevărul e un vrăjitor care tace eu nu sunt Milphio şi regret pentru că aveam curajul să-mi înşel oamenii arăti lumii pietatea plină până crapă de tineeee cu tineeee pentru că în naivitatea ta   crezi că cineva o să te răsplătească în loc de rugă ridică o piatră deasupra capului și arunc-o în mine nu răscoli nebuniile lumii cu portretul tău 29 noiembrie 2010

mergi și azi pe unde ai mers ieri auzi ce-ai mai auzit rabzi ce-ai mai răbdat râzi inconștient sau din instinct, dar poate nu-ți place să râzi nici să porți rochia cu sânii la vedere nu-ți place să-ți dai cu oja roșie nu-ți plac nici pantofii cu toc plângi ce-ai plâns și ce nu ai plâns pui o rană în plus pui un cent în cutia ta ascunsă pui din vopseaua de păr expirată peste părul tocit de culoarea nucilor verzi pui încă un cartof la fiert și rabzi suporți amintirile din copilăria ta nedreaptă că frecai preșurile cu peria că fierbeai apă într-o oală de 5 kilograme în fiecare seară că mergeai de dimineață să stai cu butelia o zi întreagă că te împingeai la aceeași coadă la carne, ulei, zahăr cu aceeași oameni de la lapte îți aduci aminte de înghețata aia bună de eugeniile alea bune de guma în formă de țigară îți aduci aminte de coada de la gaz sau de aia de la pâine îți aduci aminte de biserică de pomeni dar mai ales de coliva pe care o

sângele a sărutat infernul apoi s-a închinat munților în lumina lunii plăceri și fericiri care pretutindeni zac cu ochii lacomi, seci în degete simțind   cum pielea clandestin își caută o umbră măcar puțin să moară să tacă atingerea lovea cu sete de păgân ceva interior urla, visa ademenea o foame o foame de calvar pe limbă să nu stea dorința e un joc? o bursă? un noroc? da, un exces în viață cu moarte tortură aplicată cu dragoste majoră da, un anotimp sfârșit în doi un zero înconjoară a cerc prin păr și foc și iarba prea uscată clasifică avutul o paralelă tu, o verticală eu hai, pune-mă-n cenușa din păsări adunată comerțul cu plăceri la piață să îl duci să faci reclamă ăstei iubiri cu brum pe față hai, pune-mă-ntr-o așchie de nuc să mă supun 8 martie 2011

să spunem că sunt prostituata zilelor de joi că duc în spate nefericirile bărbaților că duc în ochi speranțele nopților cu vise fără caznă să spunem că fără acoperiș cerul te vede și pământul te are dar sunt prostituata nopților de vineri atunci când luna plină mă are sub piele atunci cânt talpa sărută porți și ziduri   când diminețile spală sângele încolțit pe pământ poate că sunt prostituata vieții mele   dată fiecărui prag pentru o bucată de viață dar trecerea această strâmbă cu zâmbete sarcastice îmbracă genele cu promoroacă iar pe suflet se așterne o ploaie rece polară sunt prostituata fără de replică   pustiul ascunde un cal alb iar eu mă ascund de oameni   după o frunză și un lup pentru că știu.... 7 martie 2011

suspin a ocean furtunos pentru că nu am cântat balada iubirii până la capăt pentru că toate visele frumoase se duc în noapte pentru că am văzut cum arată o flacără pe dinăuntru dar...nu uitarea îți scormonește sângele uite că e acest tablou al demnității  în răvășire în înstrăinare iubește-mă și nu privi la blănuri zăpezile au știut umbletul zădărniciei

am întors privirea în trecut și am văzut secundele bătrâne am crezut că recunosc bătaia inimii e suficient să știu că nu-ți știu măsura pasului e suficient  că mă trăiești  e suficient un  cândva de care îți vei aminti e suficient că ai avut o palmă cu lacrimi  așa cum se întoarce roua pe dimineți așa ai făcut zilele lanț în jurul tău nemăsurată vreme în părți de cer te știu

cumpăr cupa de otravă să privești frântura de mână cu ochii unui străin secunda în care citești un cuvânt nepermis să risipească uitarea  să pedepsească lăcomia omului de sus oglinda a rămas un pustiu un rid stă atârnat la gura lupului pe margini ne petrecem nopțile în cuib cenușa păsării s-a sinucis acum privim timpul cum ne pătrunde trupurile goale și ne facem zid pe zidul trecerii