Dorina Șișu

înainte să scriu, să beau și după aia să mor așa cum zici tu e ușor înainte de asta vreau să-ți citesc scrisoarea domniței Dolly  ”cuvintele nu le arunci în mare, darling. ți-am spus în ultima noapte cu tine că un război de viori nu ține de foame și că feriga e o mână care te trage mereu în jos. ah, știu că vei râde. misoginule. vreau să-ți mărturisesc ceva ce mereu m-a deranjat la tine: îți face dungi cardinale, în fiecare zi pe frunte, pentru că nu suporți să te faci cerșetor. de dragul meu te rugasem. dar vezi tu, regele a devenit rege poruncind un potop personal. Golgothă îți e dialogul fără cuvinte, și fără să atingi cumpăna de care te-ai lepădat când dinadins ai strivit un ghiocel, iar în buzunare ai băgat nisip doar să-mi năucești inima. gol mi-a rămas acest loc tocit de durere. am avut un spate prea încărcat alături de umerii tăi goi. adio, darling. adio.” înainte să deschizi gura și să debitezi chestiuni filosofice io zic așa: 1 și cu 1 fac doi sau dracu știe că u

e imposibil să înțeleg cum stă treaba cu pierderea liniștii știu că mă crezi știu că ai trecut prin asta știu că te poți preface fericit în timp ce eu chiar sunt fericită știu că nu ești prezent atunci când spui că ești că oricum ai întoarce propozițiile de mai sus tot te prinzi în hora doamnelor de modă veche am trecut pe lângă un castel vechi l-am atins și am simțit în piele un fior de parcă fusesem cândva acolo nu cărămidă și nici tencuială nu bufonul castelului și nici străjerul ...poate prinț? rege?  știu că am visat chestia asta de vreo zece ori și da îmi place  atunci când îmi ghicești răspunsul la o întrebare pe care nici n-am gândit-o dar mi-ar fi plăcut să o gândesc în cafeaua de azi mi-a crescut un cireș când treci pe la piață cumpără un kilogram de castane după aia om vedea... de ce ai aplecat așa de tare capul? 29 iunie 2017

m-am gândit că rolul dat de regizor e greșit m-am răzgândit gândind că altul i-a fost gândul Harry avea dreptate joia trecută la pub când zicea că  cel mai sănătos e să fii gol de întrebări că așa n-ai remușcări bine, zice el, banii vin și tu-i dai trăiești și plătești câte una-alta numa să stai așa fără să-ntrebi ce și cum ăsta-i rolul așa că dă-i bice calului și dacă o fi să-ți crească vreo salcie pe spinare sau spini pe tălpi zi și tu mersi că nu-i mai rău zi mersi de ziua asta roz în care-a plouat în draci și mai zi o dată mersi că mâine la fel o să fie -           cocoș, mai adă o bere! 28 iunie 2017

când te-ai hotărât să treci strada ți-ai dat seama că ai uitat ceva te scarpini în cap degeaba că tot nu-ți aduci aminte și chiar atunci bunul tău prieten te vede și te trage de mâna aia din capul tău vrei să-i tragi una de dragul amintirilor care vă leagă sau dracu ’ știe de ce dar parcă te-a scos dintr-o situație aiurea și râzi ca un prost sperând că-ți vei aduce aminte ce-ai uitat de unde ai plecat te sprijini cu juma’ de greutate pe umărul lui la fel de ferm ca-n armată pe când tot el te căra la antrenamente în spatele lui de boxer profesionist și-l întrebi că nu te mai saturi să-l întrebi:             - ce mai faci, mă? - un’ te duci, mă? - ai înnebunit, mă? cum, tu însurat, mă? ai copii? el dă din cap că da sau nu și te lasă-n umăr să i te sprijini și ca să vezi că încă ți-e camarad îi mai tragi un pumn zdravăn după ceafă dar strada e tot acolo în fața ta și parcă-i tot mai lungă și n-o mai recunoști unul în capul tău dă cu barosul și din o

Acțiunea de a exagera a devenit un obicei comun al societății, iar aceasta se găsește, din păcate, în toate domeniile. De exemplu, în literatură: în poezie, proză, eseu sau critică, acțiunea are tentacule uneori prea lungi pentru a le mai găsi și sensuri. Exagerarea în poezie, de exemplu, poate din dorința de a se evidenția mai mult autorul decât poemul, nu duce la un nou trend sau direcție, ci mai degrabă la teribilism ipocrit. Metafora a luat locul înjurăturilor. Figura de stil a luat locul atacului la persoană, astfel că exagerarea a luat forma grotescului, minimalizând orice formă de stil. Defăimarea liniei poetice, din dorința de a se face remarcat poetul, a ajuns la o încăierare, bălăcire publică, la care, din păcate, mulți și-au dat consimțământul. Nu e vorba de hiperbolă, că, dacă ar fi să întrebi jumătate dintre scriitori, n-ar cunoaște definiția, ci de exagerare într-o generație pe care se pune accent. Criticii încurajează, plătiți cu bani grei, aceste creațiuni care fac d

sofisticate gânduri îmi trimiți într-o zi în care ploaia doarme și glezna mea nu vede decât marea irlandei îmi fac o țigară din tutun cot la cot cu pescarul cu Paddy de la Pub cu prietenii din Cork și Limerik  și vânăm fandoseli la cina după vitraliile unei zile plictisitoare fără imagistica paralelei culte și fără anestezie dăm zor povestirilor cu o condiție: să râdem și râdem, man, râdem fără sens și fără să ne întrebăm cât de nebuni suntem și cum naiba să fii altfel când vezi iarba asta atât de verde liniștea asta apăsătoare peste altă liniște care curge continuu din pământ că-ți simți sângele cum adoarme  de departe nu știu cum se vede dar noi aici suntem niște nebuni pașnici devoratori de fericiri flagrante 22 iunie 2017, Dublin

te-ai înghesuit între paranteze fotogenice ai încercat să miști mâinile de-a lungul lor și te-ai trezit uns cu alifia ăluia de știe tot unii au scos limba la tine alții au scos cuțitul banii tăi zburau peste capete luminate așa că te-ai apucat să fugi să crești în palme nuci și palmieri dar au răsărit semne de întrebare pe tălpile tale și nu ai lăsat în urmă decât nedumeriri chipul tău are un conținut aleatoriu cu dâre de pământ și tăieturi de spini uite cum îți cade-n jos colțul gurii și cum parantezele alea ți se strâng pe șolduri înțelepte omul așteaptă și tu-i barezi privirea îl îndeși în buzunarele tale artistice și țopăi de fericire că ești cum el nu e la capătul podului nu te așteaptă nimeni pantofii tăi de lac...murmură un vals de nuntă 15 iunie 2017

Mulțumesc editurii Limes, domnului Mircea Petean, pentru acest volum excepțional!

după-masă praful s-a pus deasupra lucrurilor cizmarul privește fără concluzie proprie și tace doar un gând negativ clocoteşte continuu şi cică vremelnicia e filosofie figurile oamenilor par de ceară spinările coboară până în măduva cerului o lumânare arde la rubrica de necunoscuți spre seară praful se ridică cizmarul închide ochii şi-ntr-un oftat îşi aduce aminte de ziua care vine înfulecă o coajă de pâine îşi leagă viaţa de pat   apoi adoarme spulberat de fericire