Postări

Se afișează postări din martie, 2014

dialectica logicii...

...și mă gândeam mereu de ce același gând revine parșiv. revine zilnic. urmele nu i se mai cunosc, dar au miros. miros de om. să revenim la gând. cum spuneam, același, mereu. s-a lipit precum o miere antică de trupul zeiței x sau y. sarcastic mă încearcă o idee de distrugere. dar cum? dacă l-aș ucide pe el, ce-aș mai gândi? nimic. am sărit în apărarea mea, precum un zid în a umbrei sale. criza asta te poate costa toată viața. adică, ajungi la final și te întrebi la ce te-ai întrebat atâția ani. firește că nu vei găsi răspuns. găsirea unui răspuns te-ar vlăgui de gânduri și ai ajunge să omori firescul în fața nefirescului. ori dacă nefirescul s-ar dizolva într-o baie de acizi, ar concluziona că astfel, ușor și sadic, poți proceda și cu unele gânduri sâcâitoare și incomode. să nu devii victimă? victima cui? suntem din start victime. startul, deci, e pierdut. păi, să aducem vorba acum de sacrificiu. of, dar fiecare știm ce-i ăla sacrificiu. dar revolta? idem. să aducem vorba de înțelepci…

rădăcinile copacilor bătrâni

împăturești mâinile și zilele împreună
le prefaci în cruce
apoi regreți clipele pe care le-ai uitat

împăturești drumurile și privirile trecătorilor
le prefaci în sentimente
apoi zâmbești mai presus de tine

pentru că timpul s-a lipit pe tălpile tale
și mergi ușor
și taci
de frică să nu cadă dinaintea ta căi rătăcitoare
ca și mine acum
ca și tine atunci
oprim căderile pe rădăcinile celor mai bătrâni copaci

du-te urmă, du-te...

du-te noapte plină cu aburi și mărunțește fiara ce buzele-mi sfarmă a vise trecătoare prin lumi străine. du-te singurătate și presară fragile secrete cailor flămânzi de libertate. evadarea s-a ghemuit în suflet. în gară a rămas sufletul. echilibrat, el își duce în spate valul zilelor. du-te mânie și fă-mă orb în fața durerii. trup dezbrăcat de mantia sfidării, trup răpus de măști incoerente, du-te și plămădește șuieratul șerpilor în pustietate. ce am să fiu? o fibră cuminte? amintirea bătrânului de la malul mării? secundele stau la pândă în dreptul pașilor tăi. pe pereți grațiile au încremenit. vorbele devin bulgări și doar o femeie știe să topească, în ochii ei îmbătrâniți, lanțuri de lacrimi. o floare de cireș s-a prins în vânt și lumea se miră de nebunia triștilor pași umblând printre străini pătând cu sânge urmele, dar du-te poveste sfântă a vieții și taie-n patru fugara mea venire.

golul...

Golul apasă pe tâmple. O mirare oarecare vine la masa ta și râde. Te supui gândului alături de golul acela apăsător de pe tâmple. În jurul tău copacii înfloriți vin din altă poveste. Îți conduci ființa spre nicăieriul înflorit și-ți faci mers pentru valuri. Vor apăsa urmele, dar te supui tuturor acestor veniri spre tine ca la ultima plecare.

te pup și îți doresc o viață fericită

degeaba cauți privirea să-ți stea indiferentă
știu ce simți într-o clipă de luciditate
și mor
dar tu nu mă cunoști și mergi mai departe
sigur că m-ai păcălit
ah, și râd în ființa mea de măștile goale care vin pe spatele meu gol

îți scriu un gând al zilei 
apoi mă prefac în normalitate într-o confuzie firească
mă gândesc să pictez ceva nou
să-ți atrag atenția
....dar moartea mă privește cu bale la gură
nu mai rezistă și începe să urle în față:
- tu, creatură ciudat de umană, te crezi cineva prin lume?
ai curajul să mă privești în ochi și să juri că mă iubești?
sfidarea ta, creatură ciudată, te va costa viața. în fața mea să te pleci, în fața mea să tremuri.
- nu voi tremura în fața ta, stăpâne. oriunde m-aș ascunde, te-aș minți. oriunde aș privi, te-aș vedea. am ales să te consider mai presus de mine, orice. de câte ori te-am chemat, tu ai fost surd. ce fel de stăpân al morții mele-mi ești? ah, blestemat să fii tu, creatură veșnică.

lacom, din pământ, am simțit sărutul morții. o adiere fierbinte de vâ…

Biblia

În liniștea unei după-amiezi de vară călduroasă, strigătul țigăncii spărgea amorțeala cuprinsă în jurul uliței. ─ Țață Ioană! Breeee, țață Ioană, unde ești? Ești p-aci? ─ Sunt aci pă prispă, fă, Leană. Ce-ai de strigi așa? Vin turcii? Pfff, că nu ai oleacă de liniște pă lumea asta! Țața Ioana se ridică încet de pe prispă, împingând cu o mână peretele casei, ajutând să se ridice mai repede. ─ A ars casa tușei Elvira, bre. ─ Care Elvira? ─ Cum bre, care? Elvira a lu’ Ticu. Văru’ la alde matale. ─ Tu ești proastă, Leană? Cum să arză casa? Casa lu’ Elvira? Da’ ea unde era? Își netezește șorțul și basmaua și pornește în praful din mijlocul drumului spre casa cu pricina. Și-a uitat șoșonii lângă prispă. Praful o ardea la tălpi. Căldura era ucigătoare, dar ea era obișnuită să trăiască în inima Bărăganului și nu îi era cald niciodată. Basmaua neagră îi tot aluneca de pe frunte. O trăgea cu degetele ei uscate și ascundea părul sub ea. ─ Unde fugi așa, vecină? În zarva creată de strigătele țig…