Postări

să zicem

să zicem că suntem calmi nu disperați că suntem iubitori nu exasperați să zicem că pe stradă nu e hărmălaie ci o muzică din liră cântată zeilor iar noi suntem atât de curați că o auzim întocmai să zicem că nu a murit nimeni de bătrânețe și nici de foame sau prin războaie să zicem că am uitat ce-am scris mai sus iar acum suntem doar niște nebuni cu zâmbetul larg deschis că ne deschidem brațele și cântăm ceva de genul tra la la tra la la că primim flori de la alții care au primit flori înaintea noastră și când obosim de-atâta zâmbit cântat pupat jucat iubit ne aplecăm și ridicăm o sticlă de tărie de pe trotuar o punem la gură și înghițim cu poftă până amorțește limba facem doi pași mai la dreapta ori mai la stânga ne ridicăm puțin pe vârful picioarelor și rupem un măr roșu dintr-un măr plin cu mere îl mâncăm până la cotor și-l aruncăm civilizat peste gardul înalt al primarului
să zicem că ai terminat de citit toate rândurile de mai sus te dai jos din pat și rupi ziarul spargi televizorul îți bagi picioarele în…

secretul

Imagine
se aude năprasnic vântul pe coastă pietrele lucesc de-atâtea valuri care vin zilnic să le lovească iar femeia albă umblă desculță în fiecare dimineață să adune alge și scoici pescarul o privește din barca veche uneori pescarul desface scrisori dintr-o desagă cusută de mână le citește senin 
din când în când ia o gură zdravănă din berea bogwater netezește scrisorile cu podul palmei noduroase și le pune cumva privind în jur bănuitor în buzunarul de la haină

un oftat plutește peste ei ca o resemnare a tinereții de multă vreme plecată dar amândoi știu 
că în sufletul lor sunt copii iar viața ca o vicleană le ascunde lumii de dincolo de coastă ca o parabolă 
iubirea ce-i leagă

04 august 2017

Doria Şişu Ploeşteanu - Să ne prefacem (recită Nicolae Doboş)

Imagine

iubesc desăvârșit

Îmi spunea gândul într-o seară acum vreo 7 ani, la un pahar cu eu-l din oglinda spartă la care priveam cu interes nebun: misterul se află la sfârşit. Nu am înțeles care sfârșit și nici de ce dracului se repeta. Cui te adresezi, mă întreba!?  Amicul din oglindă, nebun că nu-nțelege schimbarea de personalitate cu un dialog filozofal, venit parcă să te devieze de cap, încerca să răspundă: de firea ta, te legi; dezlegi iubirea prin deșert. Nimicuri spui că înţelegi. Luneci umbre, ţipi singurătăți, complici un fapt mărunt. Taci. Modestul ideal te răscoleşte? Sunt un sărac? Bogat cu ce și pentru cine, când în pustietatea ta îți vine a ucide? De unde vii? De unde eşti? O scuză, un păcat şi o iubire, trei puncte cardinale ai ucis. Remodelezi acum sărman-ți lume, în timp ce în prezent te arcuieşti orbind?
Simplicitatea mâinii în care ai crezut, a tăcut. Acum ascult. Un filosof declamă faima câinelui bătut. În arenă eşti singur. Experimentezi cuvintele care-ţi fug fără voie. Te superi pe-nţeles…

povara

m-am întâlnit în josul râului cu un prieten alegea pietre și le băga-n buzunare l-am întrebat ce face în timp ce-am început să adun pietre și să le îndes în buzunare mi-a spus că dimineață își plimba câinele prin cartier și deodată a petrecut cu privirea toată lumea grăbită să plece la job și pașii lui au petrecut pașii lor câinele s-a oprit și a privit în ochii lui petrecuți peste ceilalți înghesuind sub el un lătrat nedumerit de plecarea stăpânului în fiecare dimineață erau acești oameni grăbiți dar azi... azi le-a simțit viața cu gust de sânge albastru care le fierbea prin piele și-a adunat puterile și a plecat grăbit spre râul Liffey adunând pietricele zicea el că nu poate duce în spinare povara acelei lumi de dimineață și nici arsura pașilor rămași în urma lor n-o poate stinge că pietrele lui sunt magice chiar de mintea-mi pare nebunească să crezi că poți duce sau ierta sau înțelege o lume construind o povară a lor doar pentru tine

21 iulie 2017

Flowers Size: 78 x 118 cm Acrylic on Canvas

Imagine

puteai să...

puteai să-mi lași frica la ușă iar eu gândeam că-i un cadou mereu ți-am spus cu palmele la gură
că timpul e o cursă nebună puteai să-mi lași gândul de seară ca o nevoie de mântuire în oasele goale să-l imiți pe Quijote să ne lovim cu lanțul de nimicuri îmi spui să lăsăm sângele pe frunze îți spun să privim lașitatea cum ne cuprinde ne spune prietenul și toți să stăm pe un pod măsurând distanța până la apă
linia vieții ne-a rămas doar un punct ca o poruncă îți vine să aștepți și-apoi să te duci acolo unde nimeni nu știe cum e dar vezi tu tăcerea a devenit urâtă iar cântecul ei ne șade între coaste precum o mireasă cu mâna întinsă așteptând inelul de o viață puteai să-mi lași frica la ușă apoi să fugi cu palmele la gură iar eu să mă dau cu viața de pereți până când un alt vânt de seară mi-ar fura gândul