Postări

Se afișează postări din august, 2016

nu mă vinde

spun lumii că e târziu şi tac, dar și tăcerea mă roade o întrebare îmi sapă adânc în tâmple dileme pe care nu le cunoscși niciodată nu am să le aflupentru că nu sunt ochi străini de ochii meipentru că sunt lovituri străine de faptele melepentru că e o iubire
o urăpe care nu eu le-am pierdutnu eu le-am născut mi-a căzut din mână viața m-am aplecat să o ridic şi am simţit cuțitul omului înfipt în spatele meuiar șoapta lui o aud continuu ca un ecou mincinosmoooori-mooori-mooorinu am muritam așteptat presar această aşteptare în calea mea şi o sărutpentru că ea niciodată nu mă vindenu mă mușcănu mă rătăcește

Ziua Limbii Române la Dublin 2016

Imagine

ultimul salut

Auzea vântul și blestemul zeilor Dar nu încetinea pasul Sârma ruginită i-a intrat în tălpi Se spune că-i era destinul și că faptele sale așa i se cuvin Pentru că răutatea aproapelui nu are limită și nici rost Pentru că tăcerea lui asuprea și mai tare sufletul prostului Pentru că avuția celor ce se cred mai presus de tine Nu satură foamea și nici nu potolește setea 
Auzea nevăzute intrigi ca niște pumnale cum i se înfig în spate Dar nu își aplecă privirea în pământ Că tocmai el îl sărutase mulțumindu-i vieții Pentru urmele care rămân  Pentru că lupilor le-a rămas urletul Iar legendele nu se mai scriu
Acum e aici într-o tăcere absurdă Dând mâna rănită într-o clepsidră spartă Cu propria-i moarte
11 august 2016

mă iubește, nu mă iubește...

m-am oprit doar un secol în care am rupt secundele, exact așa cum spui tu; mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește...și iată cum, acum, privesc la toate secundele rupte din secolul acela, apoi din mileniul amintit de tine sau de mine, nu contează, doar că, așa cum spuneam, privesc la secundele rupte, suprapuse peste verbul a iubi și nu-mi dau seama dacă mai trebuie să rup din ele ori te-ai dumirit de-a binelea. mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește...și uite cum, m-am apucat, la ceasul acesta, să rup, să rup, să rup...

pe felia mea

pe felia mea de sine
aştept un munte de mirări
am pus la păstrare verbul tău paşnic
şi-am rămas prizonieră într-un tablou alb
o utopie susţinută într-o limbă
nu într-o ficţiune de-o noapte în mansarda ta
ci într-o iubire amputată de neînţelegerea ochilor din jur

și iată cât de frumos recită Nicolae Doboș, poezia mea, Să ne prefacem!

Imagine