ultimul salut

Auzea vântul și blestemul zeilor

Dar nu încetinea pasul

Sârma ruginită i-a intrat în tălpi

Se spune că-i era destinul și că faptele sale așa i se cuvin

Pentru că răutatea aproapelui nu are limită și nici rost

Pentru că tăcerea lui asuprea și mai tare sufletul prostului

Pentru că avuția celor ce se cred mai presus de tine

Nu satură foamea și nici nu potolește setea 

Auzea nevăzute intrigi ca niște pumnale cum i se înfig în spate

Dar nu își aplecă privirea în pământ

Că tocmai el îl sărutase mulțumindu-i vieții

Pentru urmele care rămân 

Pentru că lupilor le-a rămas urletul

Iar legendele nu se mai scriu

Acum e aici într-o tăcere absurdă

Dând mâna rănită într-o clepsidră spartă

Cu propria-i moarte

11 august 2016