Postări

Se afișează postări din noiembrie, 2012

fuga

Imagine
Ah, moment al durerii, spirit de scoică putredă și rece, mergi pe norocul altcuiva și binecuvântează dreptul la nefericire. Motivul și ne-motivul țepilor din talpă, face un aluat continuu de frunze ruginii pe coroana oamenilor care se cred regi într-o lume plină de secul absolutului sublim. Ah, moment al căderii, suportă durerea altcuiva. Frumusețea și-a conturat drumul la umbra cerului sub care mă ascundeam.

să uit de ce nu mor

m-a ostenit tăcerea
dar am să tac
război în cercul din care am scăpat
scad limitind privirea din omul nou sărac
în ce arest mi-e chipul ce-și doarme în nămol
sărmane străruințe
ispite judecate?
ah, în ce paloare lumina stă să pice
o salamandră-n noapte odihna și-o măsoară
alături de un vis și-un gând îmbătrânit
”mai stai cu mine” zic și ochii ți-i măsor
atât de reci de parcă zăpada dă să frigă
mă scaldă în splendori un hău venit fugar
și îmi șoptesc continuu să uit de ce nu mor
de ce iubirea vrea păcate 'nduplecate.
24 noimebrie 2012

Judecățile

Atunci când cineva dă o definiție unei poezii, unui om, unei vieți, unei pisici, unei curve, te aștepți ca acea persoană să dețină o psihologie a cunoașterii. În realitate, este vorba de a descoperi valoarea sau nonvaloarea, limitele, întinderea a ceea ce tu, omul, poți realiza în planul cunoașterii. Avem dreptul de a lovi pe cel de lângă noi de dragul explorării? Nu am să înțeleg niciodată și nici nu doresc să merg la braț cu măștile care implică în drumul lor urâtul numindu-se Oameni.

E greu să înțelegi un om și să-l definești. Să ne ferim de gândul că putem duce mai mult decât putem înțelege. A judeca un om este un moment de cumpănă iar săgeta străpunge acolo unde nimic nu vindecă. Putem face discursuri asupra lucrurilor simple pentru că oamenii simpli sunt frumoși prin cuvânt pentru că el vine din suflet.
Pentru că mereu avem întrebări referitoare la ființă și la raportul dintre ea și realitățile trecătoare, dar cum să înțelegem ființa dacă nici răspunsuri simple nu găs…

filosofie cu buzunare goale

scop pentru scop
principiul scoate ochii la un vecin principiu
noi scoatem limba degradării
apoi rânjim în public de coordonatele mişcării
pozitiv şi negativ
iată frumuseţea bizară
verticalitatea umană
clasament plin de eroism
unde şi durerea place durerii
filosofie cu buzunare goale
străluce pe frunte
şi cică invidia e o întristare pentru semenii noştri
de fapt
suntem lucruri mici în mâna destinului
schimbăm roluri după cum ne bate vântul
doamnă, sunt o biată femeie fără pensie, dă şi mie un leu
nobilă cerinţă de ce ne strigi nevoia?
pădurea cade peste munte
muntele spală cu verde fiinţa
aberaţii
renegăm raţiunea
o aroganţă educată îmi face semn cu mâna
să tac
şi nu tac
o mască clipeşte senzual din ochi
să vin
şi nu rămân
un gând finalizează alt gând obosit
să ce?
să nu
ne spălăm în rugă fierbinte de viaţă
păcăliţi şi fericiţi
adormim nopţile pe vise moarte�������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������…

suflet călător, îngroapă-mă în cer

Suflet călător îngroapă-mă în cer
-         Da, din păcate, ai nevoie de ajutor. -         E destul de grav? -         Să spunem că nu e cancer. Să ne concetrăm asupra psihicului dumneavoastră. Ne tratăm de ulcer. Facem câteva perfuzii și urmăm un regim alimentar sănătos. Apoi mai vedem. -         Aşa cum spuneți pare destul de simplu. Adevărul e că nu pot rămâne internată. Se poate rezolva în două ore? -         Sigur! Vă referiţi la facultate? Vă dau concediu. Este dreptul dumneavoastră. Suntem colegi şi vă înţeleg teama. -         Nu e vorba de facultate. Nici de teamă. Mă feresc de fetiţa mea. -         Am înţeles. Câţi ani are? -         Opt ani. -         Să vă trăiască! -         Mulţumesc! Bine, ne vedem mâine dimineaţă la ora 9,00? -         Da. Vă aştept chiar aici. O să fie bine!
Cuvântul. Cuvântul mă umple de fericire, de iubire sau de tristeţe. Cuvântul rămâne o alternativă de-a scăpa de vise. Visul. Pasul pare greu. Simt pietre că duc în spate. Lumina mă răscumpără nopţii şi tăcerea…

Să nu refuzi lupta, învinge

Omul e lăsat liber să trăiască o viață cu reguli. Câți dintre noi am privit la reguli pentru a le urma? Ne întrebăm dacă suntem înțelepți. Unii consideră că au dobândit înțelepciune prin școlarizare, alții prin numărul anilor, dar puțini dintre noi o căpătăm trecând prin încercările vieții. Ochii noștri strălucesc abia atunci când privim la copilul din noi, la inocența copilăriei ori la visul pe care l-am lăsat în urma noastră conștienți că ne maturizăm. Dar e insuficient să asimilăm ascultarea din poveștile bătrânilor, că nimeni nu ajunge înțelept din întâmplare, ci trecând verticali prin întâmplările pe care viața ni le oferă pe măsură. Am să scriu partea unui simplu om rătăcitor prin Irlanda, privind la urmele pașilor străinilor, care seamănă atât de mult cu urmele pașilor românilor, arabilor, rușilor, polonezilor, turcilor. Am să scriu despre ceea ce simt atunci când merg pe stradă și aud plânsul frunzelor, vântului, ploii, și atunci plâng. Plâng pentru că sunt. Plâng pentru că t…

moartea

Moartea
moartea e o simpatie mai veche
murisem demult între pietre și ape tulburi de munte
te aștept pe marginea intuiției
stai să dau jos legătura de lanțuri
gleznele au pășit pe mirările ciulinilor
promit un pahar cu vin roșu
nemijlocită durată a timpului
cât să fie ceasul?
ah, sentiment incoștient de rătăcire
am golit secul din mine
și tot mai curge efortul lent al secării
hai să murim împreună
21 noiembrie 2012

Haita

Haita
perfect mă gândeam să intru într-o haită cu lupi să privesc în ochii lor foamea fără nicio remușcare să mă las urletelor cu poftă și cu sete mă dau pentru că acolo în mijlocul sălbăticiei niciun pericol nu e real uite, oamenii au colții plini cu otravă iar tu în naivitate mai crezi în sensuri unice un păcat barat cu finalul pierdut al bătăliei umane să rămânem așadar în mijlocul lupilor
21 noiembrie 2012

Căderea

Te dizolvi într-un fior nevăzut de nimeni, dar care pe tine, cuvântul uitare, te rupe de ființă. Acest rol îl joci în umbra tăcerilor. Rămâne melancolia să-ți șoptească despre căderi? Ecourile rămân rupte. Cadența deformată a pasului pe loc, te mai ține la verticală pierzând o luptă, a ta, cu realitatea. 

Tăcerea a spus mau mult decât aș putea spune prin cuvinte, dar știu că ea, tăcerea, e prietenul care nu mă trădează. Tăcerea, precum un cântec, alungă depărtarea în calea vântului.

viața e o stare?

mi-am dat seama că și visul trece
că tot ce fac e ca o apă

lumina mai vine uneori
dinspre seară
și bate la tâmpla mea
mă strigă să o privesc din umbră
ca și cum chirceala
frunzelor din toamna asta
ar avea mai multe de spus ca de obicei

astă vară îți spuneam de ocean și delfini
de fântâna mea din Dublin
îți mărturiseam despre viață și peranțe
ca și cum visul ne-ar schimba
devenind alți oameni în aceeași piele

aripile au căzut demult
cred că eram copil și îmi imaginam cum zbor
mă gândesc și acum la ele
dar nu le mai văd

aud un zgomot lovit de o secundă ofilită
aud pașii din trecut cum se întorc
știu că am rămas la fel
o femeie cu privirea spre cuvânt
regretând că m-am născut fără să ating prea des pământul�������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������…

replică ghemuită

nelămurit a rămas ghemul în spatele urmelor tale
nu ești bătrân în fața culorilor
fără vlagă a rămas șiretul de la pantoful tău
te-ai aplecat să îl legi
și ai scăpat asfaltul să-ți treacă printre degete
ești absurd și te contrazic
știu că te superi și ai să dai muzica tare
îl recunoști pe Schubert
în trecerea unui minut pe lângă un gând aiurit
că mâine iar o să plouă
că mâine iar o să te contrazic
că șiretul se dezleagă la capătul podului cu lumina roșie
că firul de iarbă îți trece prin tâmplă
și abia atunci îți aduci aminte de mine
posomorât și absent
te retragi în delirul timpului prezent
încercând să sugrumi trecutul
nu e așa?������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������…

blajinii

m-am resemnat pe critica marxistă
frumusețea de care zicea cel care mi-a julit glezna
s-a împiedicat de o dialectică
crezând că mintea-mi desenează rima fericirii
să fim serioși
domnișoare cu lanțuri ieftine pe gâtlejuri lungi
nu ar impresiona pe Henric al II-lea
cu o admirabilă armonie a lanțului ruginit
se fandosesc în valsuri false
lovind paharul cu șampanie
în ritmul mersului calului șchiop
să mai râdem propun
legănându-și boala pe sânul drept
o doamnă în negru îmi face cu ochiul

propriul lăuntru

(poem în proză)

un urlet se agață de tine sau tu preferi, cu sinceritate, suferința amintirilor pe care le ai în fața Joanei d'Arc. crucile scot zgomote sâsâitoare. te lași într-o parte și îți legeni viața pe un os. o materie indiferentă, praful, deține rolul suprem. batistele parfumate din mâinile femeilor divorțate, se închid împreună cu un bilet de tren. privești pe geam. viața de afară nu e treaba ta. tremură piciorul a pași nefăcuți și a singurătate. nici eu nu vreau aplauze. lumina reflectoarelor e un adevăr otrăvit. cel mai fals moment e acela în care îți faci rolul după cum spune regizorul. din motive mediocre am alunecat paradoxal de partea sfârșitului vieții. uite, vezi? așa am hotărât eu fără voia ta, așa am sfârșit excelent un lucru mărunt la care toți se închină și-i zic Viață. câtă aberație trebuie să ai în sânge să te crezi fericit? înnoind la fiecare pas dorința de pustiu viu te face mai diferit? țărâna are aripi. cât de fierbinte e vântul atunci când îl dorești! mă…

ce căutăm în țară străină?

Ce căutăm în țară străină?
Mergem. Ne îndreptăm pașii tot timpul către un ceva care sperăm să ne fie cu folos. Creștem. Dorim să avem mai mult. Intervin nemulțumirile. Parcă nimic nu ne place. Lucrurile din jur devin deranjante. Plecăm. Cuprindem străinătatea în speranța că viața noastră devine roz. Din mers, din creștere, din plecări învățăm să ne punem întrebări dar mai ales învățăm să căutăm. Apare mirarea. Parcă nu știam atât de multe despre mirare. Și începem să ne mirăm constatând diferențele dintre țara ta și țara în care ai decis să trăiești. Tot din mers înveți să respiri. Minunăția crește de la o zi la alta.
Vine un timp al opririlor. Te oprești din mirare, din plâns, te oprești din râs, din mers, te oprești din constatări și începi să cauți de lucru. Umblând prin orașul străin găsești semeni pe care îi ocolești. Te ferești să vorbești românește și o stare de incomoditate te cuprinde. Deja ești alt om, așa îți spui. Ești cineva într-o țară care dorești să te ș…

Cum șade pustiul privind la pustiu

Șade pustiul orbit peste tălpile tale, așteptând să-l trăiești, să te bucuri de moartea care te cuprinde alergând prin clepsidre cu mâinile strânse, privește pustiul orbit peste tălpile tale. Am să tac, îmi tot spun, am să tac infinit ca o sentință fatală, am să aplec o margine de drum peste mine, să acopăr rușinea de dor și de nume, am să tac pervers peste mal, orbită lumina în chip de oval. Altă lume lovește deplin, nebunie în scrin, nebunie în lutul cel veșnic în care te naști și mai speri că umbră ușoară îți rămâne sărutul în astă lume care te are deplin. Dionysos mă soarbe din vin, vai ce chin! Sfârșire în spada ce-mi spintecă mersul, mă clatin, nu cad, mă aplec să nu zbor prin lauri otrăviți de biciul ascuns. O liniște-n culori mă lovește din spate. Iubire trădată suspină copacii. Mai stau rădăcină, mai vreau văduvitul vânt să mă bată. Nu plec, nu rămân, nu tac nici nu spun, privesc spre niciunde, sărutarea n-ajunge și orb îmi e strânsul clepsidrei pe șold. Șade pustiul orbit pe…

aș putea să-ți rămân

aș putea să-ți fiu o întâmplare transparentă
aș putea să te las pe tâmplele mele
să îți aud foșnetul sângelui
apoi aș putea să îți făgăduiesc existența
alături de mine oceanul spune secrete
am lăsat pe un bilet un cuvânt
am subliniat cu roșu
că aproape niciodată nu gândesc la zbor
și nici la cai albi
că aproape niciodată miezul nopții nu va rămâne între noi
dar mereu am să îți las un bilet cu un cuvânt
alintă-mă
între noi doi a mai rămas o poartă ruginită
să trecem împreună peste simboluri
dar cu ochii închiși
pentru că
aș putea să-ți rămân o întâmplare transparentă

mărturisire

pentru că sunt între coastele tale
pentru că am început să cânt înlăuntrul tău
vin puțin lângă inima ta și spun:
recunosc
dacă mi-aș auzi cântecul în tine
dacă aș vedea sângele meu
cum picură urmele sperând să le uite
dacă aș mai simți încă o lacrimă cum curge
sunt sigură
în tine ar fi un continuu vals
în care mi-aș petrece viața numărând pașii
pentru că știu
e cel mai frumos ritm pe care tu l-ai dăruit
fără să vrei
în ultimul meu timp
pentru că te iubesc����������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������…

corbule, orbule

corbul orbului întoarce lumina pe dos
vezi-le strigă cerșetorul din colț
corbul orbului cu aripi tăiate
te strigă
te lasă
te noapte răvaș
te frânge șoptind pervers la ureche
să-i spui mișelește iubirea în față
să-i spui despre piatra din care te naști
cu suflet și lacrimi ca un borfaș
doar corbul te știe
în minte îți umblă
și fură din tine o piatră de moară
cu șarpele-n spate
cu tunet în sânge
corbul te vrea și corbul te suge
te noapte răvaș la ziua răscruce
revers ucigaș în femeile mute
vezi-le strigă mireasa din vis
oceanul mai fierbe
din albul abis
vezi-le strigă pământul din tălpi
și frunza se crapă pe frunțile reci
mai spune-mi de ape
fântâni care plâng
mai spune-mi iubire
de poduri
de punți
te scutură bine de ghimpii din talpă
ce vină să ai
că vântul de sapă
pe aripi de corb prea rupte
prea nouă
cu pașii în doi
pe ghețuri subțiri
tu vină nu ai
mai stai să murim
vezi-le strigă și corbul trăind���������������������������������������������������������������������������������…

să ne prefacem

treaba cu dorul e mai complicată
de fapt noi suntem născuți complicați
ți-aduci aminte cum făceam pe nebunii?
cum săream de pe pietre
apoi ne prefăceam morți?
ți-aduci aminte cum îmblânzeam furtunile?
țipam în ploaie blestemând fântânile
apoi rădeam
vesteam surpați o vară
sau o toamnă
ne prefăceam că suntem frunze
umblam pe vârfuri să obosim
apoi
ne scuturam din păr pământul
ne atingeam fruntea de rădăcini
și credeam că suntem ramuri
aceștia suntem noi
atât de simpli
dar
atât de complicați
pentru că vrem să spunem de durere
să ne prefacem că suntem hotar în pustiu
apoi
să curgem în clepsidra ruptului abis
măcar să ne prefacem

hedonistule

am luat sentimentul tău de mână și
m-am plimbat cu el în
lungul și latul libertății până când am
urcat pe un zid antic ca o salamandră
să nu trezesc îngerul care dormea pe
aceeași piatră cu șarpele
intuiția mea tremură de frică
pentru că mereu ai dreptate când afirmi sau
infirmi spectrul cu omizi pe post de prag
dar am știut să flămânzesc alături de tine
nu pentru că așa am vrut eu sau tu
ci pentru că eram în ipostaza de cenușă vie pe
cale de a arde și a se naște lup alb
da știu că e siropoasă chestiunea dar e punctul meu slab
abuzează de el precum o sabie cu sânge în exces
alterarea ta e adevărată precum
orbirea și muțenia mea mai mult sau mai puțin de
lucrurile râvnite neavute niciodată

împreună cu lupii

dacă aș spune că visul mi se pare real
atunci când își pune talpa pe ceea ce nu știu
aș plia noaptea împreună cu ziua sperând că mâine va fi altfel
dar am să tac pentru că știu de această memorie trecătoare
peste ceea ce sunt ori nu sunt
am venit lângă Morfeu
să dau picioarele mele lupului ascuns
să mă dau șarpelui acela care se preface că doarme
pe aceeași piatră pe care eu
mi-am întins deznădejdea de om slab
40 de lupi au vegheat nopțile
privind la luna plină din inima mea
40 de lupi m-au dus în Lukaion
să-mi adune spiritul pe care pământul la ascuns sub frunze
am înțeles că e lupta cu viața
și am ținut ochii închiși
pentru ca mitul să nu plece
și lupul să-și odihnească timpul la picioarele mele

femeia în alb

cuvintele nu le arunci în mare
un război de viori nu ține de destin
feriga e o mână care te trage în jos
îți face dungi cardinale pentru că nu accepți
să te faci un simplu cerșetor
regele a devenit rege cerșind potopul din stropul de lacrimi
Golgothă e respirația fără cuvinte și fără să atingi
cumpăna de care te-ai lepădat când dinadins ai strivit un ghiocel
iar în buzunare ai băgat nisip
nud a rămas acest loc tocit de durere
un spate prea încărcat alături de umerii goi
prea arși de viață

îți spun ceva...

acum să spun ceva despe judecata altora
despre supraviețuire
despre plânsul tău și miopia lor
despre durerea ta și urma pământului
îți spun ceva despre zvonul nopții care îți ascunde plânsul
apoi să strâng din dinți
pentru că un supraviețuitor urmează un drum până la capăt
și pentru că pulsezi mai puternic după fiecare lovitură
dar tu
omule
ești copacul din mijlocul furtunii
dansează până la final
pentru că înalții nu cunosc lucrurile simple și fericirile
fiind mult prea sus de rostul vieții și de răsuflarea ta���������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������…

în lașitatea voastră

dacă te retragi în umbra sau lumina Euclidelor
voi deschide conflict în faţa degradării care te macină
motivul?
pornim de la ideea de a elimina un pretext al rătăciților
prea setoşi de pasul meu
dispuși curând să zacă în aceeaşi urmă
în laşitatea mea inutilă
am învăţat să tac
în geamătul acesta
am plătit tribut
cu disponibilitatea libertăţii mele

mişti frenetic şi iraţional din mâini

pe corpul meu s-a aşezat praful
îmi voi conforma limbajul plânsului
la voia sărutului tău bifurcat

tu stare de veghe şi grea mă strecori
printre umerii goi ai vicleşugului
le spui nebunilor să scrie de blonzi
prea buni şi prea sterpi
şerpii se aleg între ei pentru că
adevărul e un vrăjitor
şi doar el ştie să tacă

eu nu sunt Milphio şi regret
pentru că aveam curajul să-mi înşel oamenii

arătaţi lumii pietatea plină până crapă
de voi
cu voi

voi...

pentru că în naivitatea voastră
încă mai credeţi
că....
cineva o să vă răsplătească

în loc de rugă
ridicaţi o piatră deasupra capului
aruncaţi cu ea în min…

salamandră de lut

prin lampă curge mirosul de om
l-am dibuit din rătăcirile vântului
ca un păianjen am țesut visele
într-un salon plin cu oameni
am crezut în lumină
dar gheara mă apuca și mai tare de gât
aplecând ființa spre pământ
pe ochi s-a prins lutul
și am modelat viața în gri
neștiind culorile cum vin
am târât mai departe voința
poate mult prea în ocean
și mult prea în adânc
șoaptele nopților au îndesat în mine voința morții
prea curând pentru a înțelege condiția mea
și prea târziu pentru a mă ridica în fața altora
presupunerile au bătut piroane ostenite
iar pe tâmple încă mai curge un fir de iarbă
din rouă se chinuie sufletul să bea
pentru că știe drumul spre maluri
spre acest val sub care mă ascund
dar nu
stau lipită de pământ ca o salamandră
încercând să înțeleg nerosturi
doar atât

doi nebuni la masa vietii

viața te obligă să te joci
la un pian vechi
apeși pe clape
aștepți să auzi chestiuni organizatorice deja rezolvate
pătrunzător
timpul te pune la colț
nu ai ce face și începi să numeri
zilele
nopțile
grijile
iubirile
treci în alt gând privind femeia
ca o satisfacție
și simți că mori pentru că lumina cade pe capul tău firesc
ud leoarcă prinzi ușor ticul nebuniei
o agonie venită ca un amanet
cu o abilitate de fluture
bați cu aripile în clapele pianului
dar nu auzi nimic
jobenul te face ursuz
nu auzi chemarea publicului
jonglezi în mișcările ciudate ale timpului și te crezi învingător
să dansăm dragule pe situația ta statică
suntem doi nebuni în plus
prea în plus la masa de joc a vieții�������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������…

adevărul despre femeia chircită

m-am ghemuit lângă ocean
el venea și mă învelea cu spumă de val
oamenii nu au trecut să mă vadă
pentru că am uitat să-i privesc atunci când am căzut
am adormit în palma apei
uneori mai întind picioarele de partea țărmului
atunci când rănile uită vindecările

mai țin minte cum cădeam pe gânduri
pietrele purtau un dialog cu mugurii
unii râdeau
alții fugeau
pariam pe nebunie
iar tu mă acopereai mereu
spunând că e frig pe zăpadă
și alunecai pe zilele mele
ca și cum eram mireasa ta de o veșnicie
o Iliadă care duce în spinare un cuvânt
sau un sprijin cu iz de Sisif
o certitudine
sau o taină
a femeii chircite
ce-și doarme lângă ocean
resturi de vise

un om râde

o lamă uriaşă se rostogoleşte
în firul ierbii
simţeam cum se năpusteşte
pe trupul meu
verdele mirat de neputinţă

i-a cuprins gâtul plâns
cu braţele pline de sânge
un om râde
un altul citeşte ziarul
o femeie îşi ceartă copilul
un bărbat zace în mijlocul drumului
beat şi arogant

după o vreme
violul era o normalitate
mirosul de coniac persista şi în părul ei

i-a cuprins gâtul plâns
cu braţele pline de sânge uscat
cineva continuă să fluiere
mi-am dat seama târziu că plâng în somn

pământul îmi sărută sufletul
atunci n-a contat
m-am descompus din întuneric
şi-am ridicat în jurul genunchilor
rugi de iubire