Am crezut că exist

Îmi ridic ochii peste munţi şi-i las acolo. Ridic mâinile, una la nord alta la sud, sprijinită de puncte, întind inima spre cer şi o las pe un nor. Un imperiu de negru, o speranţă, un dans, un foc şi o lacrimă, fac cerc în jurul secundei în care demitizez unicul sărut pe fulgul de nea ce-mi prelinge fiinţa.
nătângă
şterpelită suferinţă
ce cauţi în gropi o fiinţă
când întâmplarea te naşte
la întâmplare te-nchini
figuri premature
bălăcind obosite destinul
cu biciul dăruind fericirea
apocalipsă unică la capăt de fiară
O firimitură de vis bântuie toţi paşii ce vor veni. Răul îşi serveşte cina din urma paşilor. Ca o plantă de toamnă, ridic în vârful degetelor un mon amour rătăcit în iarba de foc.
Viaţa n-are nici o noimă dacă rostogoleşti lungimea dintre puncte. Ameţitor e cercul în care te afli. Tulburătoare stare e copilăria petrecută într-un bocet al străinului care te priveşte. Umbra groasă leagă pustiul în cădere, creşte o mască de indiferenţă oricui încearcă să înţeleagă cum suspină firea.
Încremenite inimi se petrec în acest teritoriu uman. Un înger îşi spală aripile după ce s-a atins în grabă de o inimă uitată de un destin la voia întâmplării.