Șapte ani
Sunt momente pe care nu le pot scrie. Sunt scene comune, căsnicii în
care bărbaţii îşi bat femeile. A fost ciudat sa aud o palmă data, acea
atingere… nu pot să scriu asta.
După şapte ani de căsnicie viaţa mea şi a mamei s-a schimbat. Au fost şi zile frumoase trăite alături de tatăl meu vitreg. Mă iubea. Nu mâncam până nu ajungea el acasă. Era bun cu mine. Cu mama se stricase relaţia.
Sora mea cea mare urma să se căsătorească la Bucureşti. De când murise tata, pe surorile mele le-a luat o mătuşă în Bucureşti să le ţină în şcoală, pentru că mama nu se descurca cu toate trei. Le trimitea lunar pensia de la tata, plus pensia mea pentru cămin.
Mariana terminase liceul şi voia să se căsătorească. A venit să-i spună mamei despre nuntă, să întrebe dacă au cu ce să o facă şi spunea ce pretenţii are familia băiatului. Pentru sora mai mare Viorica, a vândut casa în care crescusem. Pentru Mariana era mai greu. S-au hotărât sa facă nunta cu cecul meu. Mama mi-a pus pensia pe un cec, se adunaseră destui bani. Au hotărât sa facă nunta din pensia mea. În ziua plecării la Bucureşti, mama i-a pus o bucată de carne în geantă. În curte, tata o opreşte.
─Arată-mi geanta! Ce-ai în geantă? Întinde brutal mâna spre geantă, o desface şi-i scoate carnea.
─ Lasă-i, mă, Marine, carnea, să nu plece fata mea cu mâna goală… Doamne ce om, ce om… Îşi face cruce şi încep să-i curgă lacrimi.
Îi priveam ca la spectacol, mă durea, dar… nu aveam ce face.
─ Vin fetele la tine şi pleacă încărcate, le umpli genţile.
─ Mă Marine, nici un kilogram de carne nu era.
─ Tu să taci. Fata mea nu are loc de voi aici.
Avea şi el o fată, o iubea ca ochii din cap, îi spunea Betty.
Cuvinte urâte. Dureau. Eram bulversată. Am stat în staţie toate trei până a venit maşina. Sora mea şi mama plângeau, eu le priveam şi-mi înghiţeam lacrimile. Mi-era milă, mă durea inima de milă.
Când ne-am întors acasă tata i-a spus:
─ Să pleci de-aici, să te duci, să nu te mai întorci! Era nervos şi urla din toate puterile.
─ Betty nu vine la mine din cauza ta, le faci nunţi la toate, le umpli genţile… să pleci auzi, să pleci până mâine.
─ Unde să mă duc cu fata? Mi-am vândut casa…
─ Fata rămâne la mine, doar tu pleci, fata rămâne, n-am io nimic cu ea, n-are ea treabă cu tine.
─ E fata mea, eu am făcut-o, tu nu eşti normal.
─ Să pleci. Auzi? Să pleci.
─ Nu am unde să mă duc, am vândut tot ce-am avut.
─ Păi daaaa, ai făcut nuntă la aia mare, acum să stai în drum, nu-mi pasă.
─ Nu plec, Marine, nu plec.
Tata a ieşit nervos din casă pentru că altfel ar fi lovit-o. Mama nervoasă şi plânsă începe să ma certe.
─ Şi tu taci! De ce nu zici nimic? Parcă ai fi a lui. Dacă îi spuneai să mă lase în pace, mă lăsa. N-ai văzut că ăsta te iubeşte? N-ai văzut că face numai ce-i zici? Stai ca muta!
Am ieşit după tata. Stătea cu mâinile în cap, se sprijinea de gard şi privea strada.
─ Ce faci, tată? îl intreb cu frică să nu mă certe ca mama.
─ Ce să fac, uite, stau aici. Tu eşti fata mea, te iubeşte tata!
─ Şi eu te iubesc, tăticuţule!
Începe să zâmbească, nu mai este încruntat. Când îi spun „tăticuţule”, el râde şi-mi spune: „Eu sunt tătic-cuţel-căţel” şi ne jucăm.
Mă alinta, niciodată nu mă certa, îmi aducea mereu ceva bun şi-mi lua apărarea în faţa mamei atunci când făceam prostii.
─ Lasă fata în pace! Ce-ai cu ea?
─ A spart tabloul, mă! A spart geamul!
─ Lasă fata, hai la tata, pune tata altul la loc. Mă-ta-i rea. Hai la tata. Mergem să pescuim?
─ Mergem, tată!
─ Hai cu tata! Şi mergeam amândoi până în capătul satului, la izlaz. Alergam, în picioarele goale, mă udam, cu tata aveam voie să mă murdăresc, el nu mă certa. Îmi aducea lipitori, îmi povestea de Betty când era copil şi ce prostii făcea. Eram tare mândră că aveam tată.
Nu mă puteam supăra pe el nici atunci când o bătea pe mama. Când mama pleca în tabără cu copiii, rămâneam cu el acasă şi eram fericită şi răsfăţată. Mă lăsa să fac orice vroiam. Nu mă certa pentru absolut nimic.
În ziua când mama a venit dintr-o tabără acasă, tata nu i-a deschis uşa. Mama îmi bătea în geam, dimineaţa.
─ Deschide geamul!
─ Ce e, mamă? De ce nu intri?
─ Nu mă lasă în casă. Zice să plec. Hai şi deschide tu uşa, că ţie nu-ţi zice nimic.
─ Bine, mamă, hai la uşă!
Trec prin camera lui tata, deschide un ochi şi mă întreabă:
─ Unde te duci, tată?
─ Să-i deschid uşa lui mama, că a venit acasă din tabără, poate mi-a adus ceva.
─ Bine, tată.
Ajung la uşă cu frică să nu vină tata, deşi aveam acordul lui.
─ Săru’mâna! O pup. Era supărată.
─ Nu mi-a dat drumul în casă.
Tata s-a ridicat din pat fără să se uite la mama şi i-a spus pe un ton normal:
─ Îţi mai dau trei zile să pleci de aici!
─ Ţie îţi place cum îmi zice?
─ Eu ce vină am?
─ Zi şi tu, acum mi-a dat termen, în trei zile să plec... Doamne, Doamne, ce să mă fac? Mi-am vândut casa, i-am fost slugă 7 ani şi acum mă dă afară..Vai de viaţa mea!..
Săraca mama... Plângea... Voiam să fac ceva. Dar ce?
─ Ce-aţi vorbit cât am fost plecată?
─ Nimic, ce să vorbim? Am fost în oraş la Betty. Vrea să divorţeze de Adi. Tata e supărat. Adi zice ca Betty bea.
─ Păi, da, bea, seamănă cu tac-su.
─ Am dormit cu Betty două nopţi.
─ De ce? se miră mama. Ce-ai căutat să dormi acolo?
─ Păi... mi-a plăcut! Ce să fac? E vacanţă. Am fost cu tata la pescuit, am fost şi am irigat câmpul.
Deodată mă priveşte lung şi bănuitor, ciudat, mă intreabă:
─ Te rog să-mi spui adevărul! Eu sunt mama ta şi trebuie să-mi spui tot, cumva s-a dat la tine cât am fost plecată? Şi taţii buni se dau la fetele lor. Să-mi spui adevărul.
Doamne, nu-mi venea să cred ce mă întreabă, îmi simţeam obrajii arzând de ruşine, auzi la ce se gândea.
– NU, nu mi-a făcut nimic. E bun cu mine. Când îmi iau pantalonii scurţi mă pune să mă schimb, îmi spune că sunt fată mare şi-i ruşine să stau aşa în faţa lui.
─ Da? Aşa ţi-a zis? se miră mama.
─ Da, aşa.
─ Nu a pus mâna pe tine?
─ Mă enervezi, taci din gură, nu-mi mai spune aşa, când nu eşti acasă, nu ştie săracul cum să stea departe de mine, e atent, mă alintă, parcă sunt fata lui. Tu toată ziua mă cerţi, şi cu el faci la fel. Mai lasă-ne în pace!
─ Aşa, te-ai dat cu el!
Am ieşit, nu mai suportam trăncăneala ei. Câteodată îl înţelegeam pe tata când se enerva.
Într-o zi am fost plecată la o prietenă unde am stat câteva ore bune. Când am ajuns acasă, mama nu era. M-am dus la orfelinat. Era acolo şi plângea. Mă aştepta.
─ Hai, mamă, că nu mă mai primeşte! Uite, o să stăm la cămin. Tu dormi cu copiii că ai loc. Unde ai fost toată ziua?
─ Am fost la Dina!
─ Ce-ai făcut la ea o zi?
─ Şi ce vroiai să fac, mamă? Să stau în cearta voastră? M-am săturat.
─ Dacă tu te-ai săturat, eu ce să mai zic?
─ Nu ştiu, mamă, lasă-mă-n pace!
─ Apoi, tu nu ştii să zici altceva decât asta. Dacă erai acasă nu mă dădea afară.
Am dormit cu copiii de la orfelinat, am mâncat cu ei la masă, m-am jucat cu ei. Eram obişnuită. Lumea lor era şi lumea mea. Îmi plăceau mirosul de mâncare, mirosul pătuţului, îmi plăcea acolo.
Tata a venit după mine.
─ Hai la tata, hai acasă!
─ Mama poate să vină?
─ Da. Să vină şi ea.
Am căutat-o prin cămin şi i-am zis că tata a venit după noi. Ne-am întors. Peste trei luni, tata ne-a dat iar afară din casă. Eram în clasa a IX-a, veneam de la şcoală din oraş. Când am coborât din maşină, am văzut un poliţist şi un domn bine îmbrăcat în faţa casei. Mama era desfigurată, încerca să adune ce apuca de prin casă şi îmbrăcămintea noastră.
─ Hai că ne-a dat afară din casă, pune mâna şi strânge-ţi hainele!
─ Cine e domnul de lângă poliţist? De ce se uită la noi? o întreb nemaiştiind pe ce lume sunt.
─ Ăla e avocat. Dacă nu veneam cu el, nu ne dădea nici îmbrăcămintea asta amărâtă.
─ Unde e tata?
─ În casă, mă urmăreşte să vadă ce iau. Îi mai zici tată? Nu vezi ce-ţi face?
O las în urmă vorbind şi intru în casă. Nu l-am salutat. El nu mi-a zis nimic. Doar se uita la mine. Am deschis uşa de la dulap, am luat câte ceva, am pus într-un sac, îl simţeam în spatele meu. Mă privea. Pe dulap erau cărţi. Mă ridic pe vârfuri să le iau. Se apropie de mine, îmi dă mâna deoparte brutal.
─ De astea nu te atingi, nu le iei!
─ Dar de ce să nu le iau? Mi-am cumparat cărţile din pensia mea de la tata!
─ Nu pui mâna pe ele şi gata!
─ Dar sunt cărţile mele!
A fost pentru prima dată când m-a supărat. De atunci mi-am schimbat atitudinea faţă de el. Am fugit la prietena mea şi i-am zis că ne-a dat tata afară, poate cunoaşte ea o gazdă unde să stau cu mama. Am găsit o femeie singură, chiar vizavi de ea. Ne-a primit imediat. Ne-a dat două farfurii, 2 linguri şi o oală. Nu aveam nimic. Mama a început iar cu plânsul. Of, urmau zile de înghiţit lacrimi.
Aveam un hol unde făcea mama mâncarea la un reşou oferit de gazdă şi două camere mobilate cu câte un pat şi dulap. Nu ne trebuiau prea multe. Până ne-am revenit cu banii, mâncam la orfelinat iar mama aducea acasă câte o porţie şi pentru dimineaţă. Când a venit iarna a fost mai greu, pentru că nu aveam lemne. Încălzeam doar o cameră cu lemnele aduse de mama, într-o sacoşă, de la cămin.
Într-o zi, când am venit de la şcoală, mama mă aştepta pe hol, făcuse mâncare, pentru prima dată de când ne mutasem.
─ Ai facut mâncare? Ce bine miroase!
─ Da, hai să-ţi pună mama, ţi-o fi foame!
─ Îmi este.
Îmi pune sarmale.
─ Sarmale?
─ Da! Sunt cu carne de lebădă.
─ Lebădă? întreb şi mintea îmi fuge la o sărmană lebădă albă.
Ea nu mânca. Se uita la mine. Încep să mănânc. Erau foarte bune, mă intriga însă culoarea albă a cărnii de lebădă. Erau sarmale în alb.
─ De unde ai avut lebădă?
─ Am făcut rost de undeva.
─ A costat mult?
─ Deci îţi plac. Nu, mamă, ştii din ce sunt?
─ Din ce? mă opresc din mâncat. Eram curioasă.
─ Din urdă.
─ Urdă?
─ Da, mamă, din urdă.
─ Atunci de ce ai zis că din lebădă?
─ Numa’ aşa, să văd ce zici, dar nu-i aşa că nu-ţi dai seama?
─ Nu. Are gust de carne.
─ Da, are.
În curte se aud paşi. Apoi o voce de bărbat.
─ Florica, Florica!
Era tata.
─ Nu vreau să mai vină. Mamă, ai înţeles? Nu vreau să-l văd.
O întreb pe mama, supărată:
─ Ce caută aici?
─ Nu ştiu. O fi venit să ne vadă.
─ Eu nu vreau să-l văd. Ne-a dat afară.
Am intrat într-una din camere şi ascultam ce vorbeau.
─ Ce faci, Florica? Miroase frumos!
─ Uite pe aici, mâncare. De ce ai venit?
─ Să văd ce faceţi. Unde-i fata? E acasă? Vreau să o văd. Mi-e dor de ea.
─ Nu-i acasă. Ea nu vrea să te vadă, e supărată pe tine.
Au ieşit în curte şi au stat de vorbă acolo. Îi priveam de după perdea. Tata avea o figură blândă, abia gesticula.
Tăcea. Îmi ascundea ceva, o simţeam .
Iarna trecuse greu. Aşteptam să vină căldura, mă săturasem de frig. Într-o zi, tata ne-a adus un peşte uriaş. Nu am vrut să mănânc.
─ Hai la masă, Elena!
─ Nu vreau peşte! Nu mănânc!
─ De ce?
─ E de la tata. Nu vreau nimic de la el.
─ El te iubeşte, Elena. Aduce pentru tine, iar tu nici nu te uiţi la el. Mi-a zis că te vede când te duci la şcoală, vă întâlniţi, şi nici măcar nu îl saluţi. De ce, Elena?
─ Mamă, eşti culmea! Ne-a dat afară. Cum poţi să te mai uiţi la el? Ai plâns luni de zile aici. Am mâncat amândouă dintr-o farfurie. N-o să-l iert niciodată.
─ Elena, suferă şi el. Şi-a dat seama ce a făcut.
─ Mamă, lasă-mă-n pace, nu-mi mai vorbi de el, nu vreau să mai aud nimic.
Am plecat în fugă la prietena mea.
Era cald. În sfârşit, am scăpat de chinul iernii. Am continuat să pictez şi am început să scriu poezii. M-am înscris la Cenaclul literar şi în fiecare luni seara mergeam acolo. Mă simţeam bine să scriu. Auzeam poezie, citeam cărţi tot timpul, doar să nu mai aud plânsul mamei. De la 13 ani citeam Homer, Shakespeare, despre greci şi zei. Doamna de la bibliotecă mă întreabă într-o zi:
─ Pentru cine iei cărţile?
─ Pentru mine. Eu le citesc.
─ Astea sunt cărţi grele. Le înţelegi?
─ Sigur că da.
Le citeam. Îmi plăceau tocmai pentru că mi se păreau grele. Iar acum îmi plăcea să particip la cercul de poezie. Joia continuam să merg la cercul foto, mă înscrisesem de la 12 ani cu acordul mamei. Îi plăcea să-i fac fotografii. Joia stăteam în laborator, îmi convenea să developez filmele. Era o tehnică interesantă care mă captiva. Nu participam la concursuri, eram singura fată din cerc şi nu colindam ca băieţii diverse locuri să prind instantanee, aşa cum făceau ei. Profesorul era bun cu mine şi mă punea să fac ce-mi place, să developez, îmi lăsa aparatele acasă, iar când aveam fotografii cu mama, îmi oferea hârtie să le scot.
La şcoală mă implicam în toate activităţile. După ce ajunsesem să fiu văzută bine de către conducerea şcolii, am îndrăznit să merg la o secretară de partid care mă cunoştea foarte bine.
─ Vreau să vă rog ceva. Eu am o problemă acasă. Nu am tată. Mama s-a recăsătorit, iar după şapte ani de convieţuire cu tatăl vitreg, ne-a dat afară...
Am început să plâng ca să o impresionez, ştiind bine unde trebuia să ajung.
─ Vai, draga mea Elena, şi unde stai cu mama?
─ Stăm în gazdă, nu am condiţii să învăţ, mama plânge toată ziua, săraca... Am venit la dumneavoastră să mă ajutaţi.
─ Cum, Elena? Te ajut, trebuie să facem ceva pentru tine, situaţia e critică.
─ Da, tovarăşa secretară, mă gandeam să-mi spuneţi unde să merg să cer o casă pentru mine şi mama.
─ Elena, am să vorbesc cu tovarăşa Pavelescu de la Consiliul Judeţean, ea dă apartamentele. Te duci vineri dimineaţa la ora zece, îi spui că vii din partea mea.
─ Da, tovarăşa... continuam să plâng. Vă mulţumesc!
Aşa cum stabilisem, vineri la ora zece am fost la uşa tovarăşei Pavelescu unde aşteptau vreo zece oameni. Când mi-a venit rândul, am intrat. Era o doamnă grasă şi strident machiată. Avea părul roşu.
─ Spune, dragă, ce-i cu tine aici?
─ Bună dimineaţa, am o problemă!
─ Toţi avem probleme, dragă! Cum te cheamă? Nu am avut niciodată în audienţă un copil.
─ Mă numesc Elena Şişu.
─ Tu eşti? A vorbit tovarăşa Ion cu mine. Spune.
Am început să-i spun aceeaşi poveste plângând. Mă oprea să-mi mai pună câte o întrebare, apoi continuam. La final îmi spuse:
─ Elena, o să te ajut. Îţi dau un apartament, cu două camere, pentru tine şi mama ta. E bine?
─ E bine, tovarăşa Pavelescu, e foarte bine.
─ Mai durează cam o lună. Blocul e în construcţie. Iei legătura cu tovarăşu’ Furcoiu să-ţi dea cheia apartamentului. Te duci la el cu biletul ăsta.
Când i-am spus mamei, nu i-a venit să creadă, a început să plângă.
─ Acum de ce plângi, mamă? E bine.
─ Plâng de fericire, Elena. Te-ai dus tu, un copil să plângi pentru casă şi ai reuşit. Ştii ce greu se obţine?
─ Ştiu. Am avut metoda mea. Blocul e la marginea oraşului, pe strada Mihai Eminescu, sunt mai multe în construcţie acolo.
─ Nu contează unde e, bine că avem căsuţa noastră.
─ Mamă, eu termin acum clasa a X-a, ce fac? La ce liceu să merg?
─ Nu mergi la liceu, nu am bani. Te duci la o şcoală profesională. Trebuie să ai o meserie să lucrezi. Eu nu pot să te mai întreţin. V-am ţinut pe toate trei în şcoli. Gata, mamă, vă ajunge.
─ Dar surorile mele au terminat liceul şi pe mine nu mă laşi!
─ Acum vezi şi tu că e mai greu.
─ Dar nu-mi place la şcoala profesională. E doar de croitorie şi confecţii, nu-mi place!
─ Te duci acolo şi gata!
M-am înscris la confecţii pentru Focşani, prietena mea s-a dus la Timişoara la croitorie. Toamna mi-am făcut bagajul şi am plecat împreună cu alte colege din clasa mea. Mama a rămas acasă. Eram supărată pentru că mă obliga să fac o şcoală urâtă mie.
Focşaniul mi s-a părut un oraş mare şi frumos. De la gară am mers pe jos până la internat cam o oră. Aici am dat de militărie. Program strict. Erau două blocuri de internat, cu câte 4 etaje, cantină şi şcoală. Toate în aceeaşi incintă. La poartă era un paznic. Am înţeles mai târziu de ce. La ora 5 ne trezea pedagogul de serviciu, ne scotea pe hol şi făceam cinci minute exerciţii. La 6,30 mergeam la cantină unde serveau ceai şi pâine cu gem. Acelaşi mic dejun 2 ani. Apoi mergeam la şcoală. După ore pedagoga ne scotea în parc să facem curat, ori măturam străzi. Sâmbăta şi duminica făceam curat în curtea şcolii. Tot ea îmi dădea un târnăcop şi spunea ţipând:
─ Sapă aici, toanto! Nu mănânci azi până nu termini.
Pământul era tare ca piatra. Nu ştiam cum să dau cu târnăcopul. M-am chinuit o oră şi nu se vedea nimic. Pedagoga a venit lângă mine:
─ Proasto, aşa se dă? Ce-i aici? Curvă ce eşti... Du-te la gard, mişcă! Iei aparatul de sudură, şi acolo să te văd până te chem eu! Proasto ce eşti! Nimic nu ştii.
Spatele mă durea cumplit. La mâini aveam băşici. Ajung la băieţi şi le spun:
─ M-a trimis pedagoga să sudez cu voi.
─ Pe tine? De ce?
─ Pentru că nu ştiu să dau cu târnăcopul.
─ Ştii să sudezi?
─ Nu ştiu.
─ Hai că e uşor. Pui masca. Bagi ăsta aici în aparat, apropii de punctul ăsta, îţi tragi masca pe ochi şi apeşi.
─ Ce cauţi aici? întreabă maistrul băieţilor.
─ A trimis-o tovarăşa pedagogă la noi să sudeze, cică nu ştie la târnăcop şi acum lucrează cu noi.
─ Bine, fată, sudează cu băieţii, zice maistrul bun la suflet.
Am sudat câteva ore. Îmi plăcea. Aici nu stătea nimeni cu gura pe mine. Într-un final mă cheamă la masă. Eram singură în cantină. Iau o tavă şi mă duc la geam.
─ Tu ce cauţi la ora asta? Unde ai umblat, fată?
─ Am sudat până acum. Pedagoga a zis să vin să mănânc.
─ Abia mai e mâncare, veniţi aici când vi se scoală. Fete proaste!
Era o ciorbă de cartofi şi varză. Îmi era tare foame, varza nu am mâncat-o, avea măsele de porc în ea, îmi era scârbă. Am dus tava la geam. Nu aveai voie să o duci cu mâncare, te certa. Erai obligat să mănânci tot. M-au certat. Eram aşa de obosită că nu-mi păsa ce spuneau.
─ Trezirea, dormi la ora asta? Sus, curvelor!
Nu înţelegeam de ce pedagoga Bălăşoiu ne făcea curve.
─ Pe terenul de sport, acum! ţipa cu băţul în mână. Toantelor, proastele dracului, împuţitelor!
Am ajuns în pijamale şi papuci pe terenul de sport. Era iarnă. Am alergat câteva ture cu papucii în mână. Mă gândeam la mama. Eram supărată pentru că mă trimisese aici, nu-i mai scriam. Duşul îl făceam cu apă rece. Simţeam cum îmi amorţeşte capul. Era bine după duş, îmi era cald. Când mi se făcea foame, mâncam pâine cu zahăr. Ascundeam mâncarea sub perne, nu aveam voie, ne pedepsea pedagoga.
─ Vine tovarăşul director cu Bălăşoiu, hai pe hol.
Directorul priveşte panoul cu activităţi de la etajul IV unde eram noi. Întreabă răstit:
─ Cine e responsabilă cu activităţile aici?
─ Eu, tovarăşul director, şi fac un pas înainte. Ştiam ce va urma.
─ Vino la mine. De ce nu scrie nimic la activităţi pe ziua de azi?
─ Am muncit toată ziua, tovarăşul director, am curăţat cartofi la cantină, nu am avut timp.
─ Ce faci fată? Îmi răspunzi? Îl enervase de răspunsul primit, era roşu la faţă, vine lângă mine şi-mi trage o palmă peste faţă.
─ Neruşinato, nu mai răspunde, nu sta în faţa mea, pune mâna şi scrie activităţi de palier, ai înţeles?
─ Da, tovarăşu’ director.
─ Taci, taci, nu răspunde.
O priveşte pe pedagoga Bălăşoiu şi-i spune:
─ Aici să urmăreşti atentă şi să-mi spui tot. Da?
Am scris activităţi de lectură, am afişat şi apoi am strigat la fete să iasă din camere pe hol. Unele făceau mofturi. În mijlocul holului, ţipam la ele.
─ Ieşiţi din camere acum, în sala de lectură staţi o oră. Aţi înţeles?
─ Da’ cine te crezi, cine eşti tu ? zice una din Brăila.
─ Eu sunt şefa voastră. Am luat o palmă pentru voi. Acum voi o luaţi de la mine, ai înţeles?
─ Şi dacă nu vin în sală, ce-mi faci?
─ Te bat de te caci pe tine. Mişcă-ţi curul în sală şi nu comenta! Hai mai repede şi gura mică!
Le-am băgat în sală ca pe oi. Aici eram obligate să stăm pentru învăţat. Imediat a ajuns pedagoga Bălăşoiu.
─ Unde eşti, fă, curvă? Mă căuta pe mine.
─ Aici sunt.
─ Ascultă la mine, mă atinge peste faţă cu băţul destul cât să simt durerea, făăă proasto, ai de-a face cu mine dacă nu-ţi stăpâneşti târfele, ai înţeles?
─ Da, am înţeles.
─ Ai înţeles pe dracu să te ia! Peste zece minute, stingerea!
Faţa îmi ardea. Palma directorului a fost puternică. Nu mă lovise nimeni până acum. Cu urechea dreaptă nu mai auzeam bine. Pedagoga accentuase durerea şi pe obrazul celălalt.
După şapte ani de căsnicie viaţa mea şi a mamei s-a schimbat. Au fost şi zile frumoase trăite alături de tatăl meu vitreg. Mă iubea. Nu mâncam până nu ajungea el acasă. Era bun cu mine. Cu mama se stricase relaţia.
Sora mea cea mare urma să se căsătorească la Bucureşti. De când murise tata, pe surorile mele le-a luat o mătuşă în Bucureşti să le ţină în şcoală, pentru că mama nu se descurca cu toate trei. Le trimitea lunar pensia de la tata, plus pensia mea pentru cămin.
Mariana terminase liceul şi voia să se căsătorească. A venit să-i spună mamei despre nuntă, să întrebe dacă au cu ce să o facă şi spunea ce pretenţii are familia băiatului. Pentru sora mai mare Viorica, a vândut casa în care crescusem. Pentru Mariana era mai greu. S-au hotărât sa facă nunta cu cecul meu. Mama mi-a pus pensia pe un cec, se adunaseră destui bani. Au hotărât sa facă nunta din pensia mea. În ziua plecării la Bucureşti, mama i-a pus o bucată de carne în geantă. În curte, tata o opreşte.
─Arată-mi geanta! Ce-ai în geantă? Întinde brutal mâna spre geantă, o desface şi-i scoate carnea.
─ Lasă-i, mă, Marine, carnea, să nu plece fata mea cu mâna goală… Doamne ce om, ce om… Îşi face cruce şi încep să-i curgă lacrimi.
Îi priveam ca la spectacol, mă durea, dar… nu aveam ce face.
─ Vin fetele la tine şi pleacă încărcate, le umpli genţile.
─ Mă Marine, nici un kilogram de carne nu era.
─ Tu să taci. Fata mea nu are loc de voi aici.
Avea şi el o fată, o iubea ca ochii din cap, îi spunea Betty.
Cuvinte urâte. Dureau. Eram bulversată. Am stat în staţie toate trei până a venit maşina. Sora mea şi mama plângeau, eu le priveam şi-mi înghiţeam lacrimile. Mi-era milă, mă durea inima de milă.
Când ne-am întors acasă tata i-a spus:
─ Să pleci de-aici, să te duci, să nu te mai întorci! Era nervos şi urla din toate puterile.
─ Betty nu vine la mine din cauza ta, le faci nunţi la toate, le umpli genţile… să pleci auzi, să pleci până mâine.
─ Unde să mă duc cu fata? Mi-am vândut casa…
─ Fata rămâne la mine, doar tu pleci, fata rămâne, n-am io nimic cu ea, n-are ea treabă cu tine.
─ E fata mea, eu am făcut-o, tu nu eşti normal.
─ Să pleci. Auzi? Să pleci.
─ Nu am unde să mă duc, am vândut tot ce-am avut.
─ Păi daaaa, ai făcut nuntă la aia mare, acum să stai în drum, nu-mi pasă.
─ Nu plec, Marine, nu plec.
Tata a ieşit nervos din casă pentru că altfel ar fi lovit-o. Mama nervoasă şi plânsă începe să ma certe.
─ Şi tu taci! De ce nu zici nimic? Parcă ai fi a lui. Dacă îi spuneai să mă lase în pace, mă lăsa. N-ai văzut că ăsta te iubeşte? N-ai văzut că face numai ce-i zici? Stai ca muta!
Am ieşit după tata. Stătea cu mâinile în cap, se sprijinea de gard şi privea strada.
─ Ce faci, tată? îl intreb cu frică să nu mă certe ca mama.
─ Ce să fac, uite, stau aici. Tu eşti fata mea, te iubeşte tata!
─ Şi eu te iubesc, tăticuţule!
Începe să zâmbească, nu mai este încruntat. Când îi spun „tăticuţule”, el râde şi-mi spune: „Eu sunt tătic-cuţel-căţel” şi ne jucăm.
Mă alinta, niciodată nu mă certa, îmi aducea mereu ceva bun şi-mi lua apărarea în faţa mamei atunci când făceam prostii.
─ Lasă fata în pace! Ce-ai cu ea?
─ A spart tabloul, mă! A spart geamul!
─ Lasă fata, hai la tata, pune tata altul la loc. Mă-ta-i rea. Hai la tata. Mergem să pescuim?
─ Mergem, tată!
─ Hai cu tata! Şi mergeam amândoi până în capătul satului, la izlaz. Alergam, în picioarele goale, mă udam, cu tata aveam voie să mă murdăresc, el nu mă certa. Îmi aducea lipitori, îmi povestea de Betty când era copil şi ce prostii făcea. Eram tare mândră că aveam tată.
Nu mă puteam supăra pe el nici atunci când o bătea pe mama. Când mama pleca în tabără cu copiii, rămâneam cu el acasă şi eram fericită şi răsfăţată. Mă lăsa să fac orice vroiam. Nu mă certa pentru absolut nimic.
În ziua când mama a venit dintr-o tabără acasă, tata nu i-a deschis uşa. Mama îmi bătea în geam, dimineaţa.
─ Deschide geamul!
─ Ce e, mamă? De ce nu intri?
─ Nu mă lasă în casă. Zice să plec. Hai şi deschide tu uşa, că ţie nu-ţi zice nimic.
─ Bine, mamă, hai la uşă!
Trec prin camera lui tata, deschide un ochi şi mă întreabă:
─ Unde te duci, tată?
─ Să-i deschid uşa lui mama, că a venit acasă din tabără, poate mi-a adus ceva.
─ Bine, tată.
Ajung la uşă cu frică să nu vină tata, deşi aveam acordul lui.
─ Săru’mâna! O pup. Era supărată.
─ Nu mi-a dat drumul în casă.
Tata s-a ridicat din pat fără să se uite la mama şi i-a spus pe un ton normal:
─ Îţi mai dau trei zile să pleci de aici!
─ Ţie îţi place cum îmi zice?
─ Eu ce vină am?
─ Zi şi tu, acum mi-a dat termen, în trei zile să plec... Doamne, Doamne, ce să mă fac? Mi-am vândut casa, i-am fost slugă 7 ani şi acum mă dă afară..Vai de viaţa mea!..
Săraca mama... Plângea... Voiam să fac ceva. Dar ce?
─ Ce-aţi vorbit cât am fost plecată?
─ Nimic, ce să vorbim? Am fost în oraş la Betty. Vrea să divorţeze de Adi. Tata e supărat. Adi zice ca Betty bea.
─ Păi, da, bea, seamănă cu tac-su.
─ Am dormit cu Betty două nopţi.
─ De ce? se miră mama. Ce-ai căutat să dormi acolo?
─ Păi... mi-a plăcut! Ce să fac? E vacanţă. Am fost cu tata la pescuit, am fost şi am irigat câmpul.
Deodată mă priveşte lung şi bănuitor, ciudat, mă intreabă:
─ Te rog să-mi spui adevărul! Eu sunt mama ta şi trebuie să-mi spui tot, cumva s-a dat la tine cât am fost plecată? Şi taţii buni se dau la fetele lor. Să-mi spui adevărul.
Doamne, nu-mi venea să cred ce mă întreabă, îmi simţeam obrajii arzând de ruşine, auzi la ce se gândea.
– NU, nu mi-a făcut nimic. E bun cu mine. Când îmi iau pantalonii scurţi mă pune să mă schimb, îmi spune că sunt fată mare şi-i ruşine să stau aşa în faţa lui.
─ Da? Aşa ţi-a zis? se miră mama.
─ Da, aşa.
─ Nu a pus mâna pe tine?
─ Mă enervezi, taci din gură, nu-mi mai spune aşa, când nu eşti acasă, nu ştie săracul cum să stea departe de mine, e atent, mă alintă, parcă sunt fata lui. Tu toată ziua mă cerţi, şi cu el faci la fel. Mai lasă-ne în pace!
─ Aşa, te-ai dat cu el!
Am ieşit, nu mai suportam trăncăneala ei. Câteodată îl înţelegeam pe tata când se enerva.
Într-o zi am fost plecată la o prietenă unde am stat câteva ore bune. Când am ajuns acasă, mama nu era. M-am dus la orfelinat. Era acolo şi plângea. Mă aştepta.
─ Hai, mamă, că nu mă mai primeşte! Uite, o să stăm la cămin. Tu dormi cu copiii că ai loc. Unde ai fost toată ziua?
─ Am fost la Dina!
─ Ce-ai făcut la ea o zi?
─ Şi ce vroiai să fac, mamă? Să stau în cearta voastră? M-am săturat.
─ Dacă tu te-ai săturat, eu ce să mai zic?
─ Nu ştiu, mamă, lasă-mă-n pace!
─ Apoi, tu nu ştii să zici altceva decât asta. Dacă erai acasă nu mă dădea afară.
Am dormit cu copiii de la orfelinat, am mâncat cu ei la masă, m-am jucat cu ei. Eram obişnuită. Lumea lor era şi lumea mea. Îmi plăceau mirosul de mâncare, mirosul pătuţului, îmi plăcea acolo.
Tata a venit după mine.
─ Hai la tata, hai acasă!
─ Mama poate să vină?
─ Da. Să vină şi ea.
Am căutat-o prin cămin şi i-am zis că tata a venit după noi. Ne-am întors. Peste trei luni, tata ne-a dat iar afară din casă. Eram în clasa a IX-a, veneam de la şcoală din oraş. Când am coborât din maşină, am văzut un poliţist şi un domn bine îmbrăcat în faţa casei. Mama era desfigurată, încerca să adune ce apuca de prin casă şi îmbrăcămintea noastră.
─ Hai că ne-a dat afară din casă, pune mâna şi strânge-ţi hainele!
─ Cine e domnul de lângă poliţist? De ce se uită la noi? o întreb nemaiştiind pe ce lume sunt.
─ Ăla e avocat. Dacă nu veneam cu el, nu ne dădea nici îmbrăcămintea asta amărâtă.
─ Unde e tata?
─ În casă, mă urmăreşte să vadă ce iau. Îi mai zici tată? Nu vezi ce-ţi face?
O las în urmă vorbind şi intru în casă. Nu l-am salutat. El nu mi-a zis nimic. Doar se uita la mine. Am deschis uşa de la dulap, am luat câte ceva, am pus într-un sac, îl simţeam în spatele meu. Mă privea. Pe dulap erau cărţi. Mă ridic pe vârfuri să le iau. Se apropie de mine, îmi dă mâna deoparte brutal.
─ De astea nu te atingi, nu le iei!
─ Dar de ce să nu le iau? Mi-am cumparat cărţile din pensia mea de la tata!
─ Nu pui mâna pe ele şi gata!
─ Dar sunt cărţile mele!
A fost pentru prima dată când m-a supărat. De atunci mi-am schimbat atitudinea faţă de el. Am fugit la prietena mea şi i-am zis că ne-a dat tata afară, poate cunoaşte ea o gazdă unde să stau cu mama. Am găsit o femeie singură, chiar vizavi de ea. Ne-a primit imediat. Ne-a dat două farfurii, 2 linguri şi o oală. Nu aveam nimic. Mama a început iar cu plânsul. Of, urmau zile de înghiţit lacrimi.
Aveam un hol unde făcea mama mâncarea la un reşou oferit de gazdă şi două camere mobilate cu câte un pat şi dulap. Nu ne trebuiau prea multe. Până ne-am revenit cu banii, mâncam la orfelinat iar mama aducea acasă câte o porţie şi pentru dimineaţă. Când a venit iarna a fost mai greu, pentru că nu aveam lemne. Încălzeam doar o cameră cu lemnele aduse de mama, într-o sacoşă, de la cămin.
Într-o zi, când am venit de la şcoală, mama mă aştepta pe hol, făcuse mâncare, pentru prima dată de când ne mutasem.
─ Ai facut mâncare? Ce bine miroase!
─ Da, hai să-ţi pună mama, ţi-o fi foame!
─ Îmi este.
Îmi pune sarmale.
─ Sarmale?
─ Da! Sunt cu carne de lebădă.
─ Lebădă? întreb şi mintea îmi fuge la o sărmană lebădă albă.
Ea nu mânca. Se uita la mine. Încep să mănânc. Erau foarte bune, mă intriga însă culoarea albă a cărnii de lebădă. Erau sarmale în alb.
─ De unde ai avut lebădă?
─ Am făcut rost de undeva.
─ A costat mult?
─ Deci îţi plac. Nu, mamă, ştii din ce sunt?
─ Din ce? mă opresc din mâncat. Eram curioasă.
─ Din urdă.
─ Urdă?
─ Da, mamă, din urdă.
─ Atunci de ce ai zis că din lebădă?
─ Numa’ aşa, să văd ce zici, dar nu-i aşa că nu-ţi dai seama?
─ Nu. Are gust de carne.
─ Da, are.
În curte se aud paşi. Apoi o voce de bărbat.
─ Florica, Florica!
Era tata.
─ Nu vreau să mai vină. Mamă, ai înţeles? Nu vreau să-l văd.
O întreb pe mama, supărată:
─ Ce caută aici?
─ Nu ştiu. O fi venit să ne vadă.
─ Eu nu vreau să-l văd. Ne-a dat afară.
Am intrat într-una din camere şi ascultam ce vorbeau.
─ Ce faci, Florica? Miroase frumos!
─ Uite pe aici, mâncare. De ce ai venit?
─ Să văd ce faceţi. Unde-i fata? E acasă? Vreau să o văd. Mi-e dor de ea.
─ Nu-i acasă. Ea nu vrea să te vadă, e supărată pe tine.
Au ieşit în curte şi au stat de vorbă acolo. Îi priveam de după perdea. Tata avea o figură blândă, abia gesticula.
Tăcea. Îmi ascundea ceva, o simţeam .
Iarna trecuse greu. Aşteptam să vină căldura, mă săturasem de frig. Într-o zi, tata ne-a adus un peşte uriaş. Nu am vrut să mănânc.
─ Hai la masă, Elena!
─ Nu vreau peşte! Nu mănânc!
─ De ce?
─ E de la tata. Nu vreau nimic de la el.
─ El te iubeşte, Elena. Aduce pentru tine, iar tu nici nu te uiţi la el. Mi-a zis că te vede când te duci la şcoală, vă întâlniţi, şi nici măcar nu îl saluţi. De ce, Elena?
─ Mamă, eşti culmea! Ne-a dat afară. Cum poţi să te mai uiţi la el? Ai plâns luni de zile aici. Am mâncat amândouă dintr-o farfurie. N-o să-l iert niciodată.
─ Elena, suferă şi el. Şi-a dat seama ce a făcut.
─ Mamă, lasă-mă-n pace, nu-mi mai vorbi de el, nu vreau să mai aud nimic.
Am plecat în fugă la prietena mea.
Era cald. În sfârşit, am scăpat de chinul iernii. Am continuat să pictez şi am început să scriu poezii. M-am înscris la Cenaclul literar şi în fiecare luni seara mergeam acolo. Mă simţeam bine să scriu. Auzeam poezie, citeam cărţi tot timpul, doar să nu mai aud plânsul mamei. De la 13 ani citeam Homer, Shakespeare, despre greci şi zei. Doamna de la bibliotecă mă întreabă într-o zi:
─ Pentru cine iei cărţile?
─ Pentru mine. Eu le citesc.
─ Astea sunt cărţi grele. Le înţelegi?
─ Sigur că da.
Le citeam. Îmi plăceau tocmai pentru că mi se păreau grele. Iar acum îmi plăcea să particip la cercul de poezie. Joia continuam să merg la cercul foto, mă înscrisesem de la 12 ani cu acordul mamei. Îi plăcea să-i fac fotografii. Joia stăteam în laborator, îmi convenea să developez filmele. Era o tehnică interesantă care mă captiva. Nu participam la concursuri, eram singura fată din cerc şi nu colindam ca băieţii diverse locuri să prind instantanee, aşa cum făceau ei. Profesorul era bun cu mine şi mă punea să fac ce-mi place, să developez, îmi lăsa aparatele acasă, iar când aveam fotografii cu mama, îmi oferea hârtie să le scot.
La şcoală mă implicam în toate activităţile. După ce ajunsesem să fiu văzută bine de către conducerea şcolii, am îndrăznit să merg la o secretară de partid care mă cunoştea foarte bine.
─ Vreau să vă rog ceva. Eu am o problemă acasă. Nu am tată. Mama s-a recăsătorit, iar după şapte ani de convieţuire cu tatăl vitreg, ne-a dat afară...
Am început să plâng ca să o impresionez, ştiind bine unde trebuia să ajung.
─ Vai, draga mea Elena, şi unde stai cu mama?
─ Stăm în gazdă, nu am condiţii să învăţ, mama plânge toată ziua, săraca... Am venit la dumneavoastră să mă ajutaţi.
─ Cum, Elena? Te ajut, trebuie să facem ceva pentru tine, situaţia e critică.
─ Da, tovarăşa secretară, mă gandeam să-mi spuneţi unde să merg să cer o casă pentru mine şi mama.
─ Elena, am să vorbesc cu tovarăşa Pavelescu de la Consiliul Judeţean, ea dă apartamentele. Te duci vineri dimineaţa la ora zece, îi spui că vii din partea mea.
─ Da, tovarăşa... continuam să plâng. Vă mulţumesc!
Aşa cum stabilisem, vineri la ora zece am fost la uşa tovarăşei Pavelescu unde aşteptau vreo zece oameni. Când mi-a venit rândul, am intrat. Era o doamnă grasă şi strident machiată. Avea părul roşu.
─ Spune, dragă, ce-i cu tine aici?
─ Bună dimineaţa, am o problemă!
─ Toţi avem probleme, dragă! Cum te cheamă? Nu am avut niciodată în audienţă un copil.
─ Mă numesc Elena Şişu.
─ Tu eşti? A vorbit tovarăşa Ion cu mine. Spune.
Am început să-i spun aceeaşi poveste plângând. Mă oprea să-mi mai pună câte o întrebare, apoi continuam. La final îmi spuse:
─ Elena, o să te ajut. Îţi dau un apartament, cu două camere, pentru tine şi mama ta. E bine?
─ E bine, tovarăşa Pavelescu, e foarte bine.
─ Mai durează cam o lună. Blocul e în construcţie. Iei legătura cu tovarăşu’ Furcoiu să-ţi dea cheia apartamentului. Te duci la el cu biletul ăsta.
Când i-am spus mamei, nu i-a venit să creadă, a început să plângă.
─ Acum de ce plângi, mamă? E bine.
─ Plâng de fericire, Elena. Te-ai dus tu, un copil să plângi pentru casă şi ai reuşit. Ştii ce greu se obţine?
─ Ştiu. Am avut metoda mea. Blocul e la marginea oraşului, pe strada Mihai Eminescu, sunt mai multe în construcţie acolo.
─ Nu contează unde e, bine că avem căsuţa noastră.
─ Mamă, eu termin acum clasa a X-a, ce fac? La ce liceu să merg?
─ Nu mergi la liceu, nu am bani. Te duci la o şcoală profesională. Trebuie să ai o meserie să lucrezi. Eu nu pot să te mai întreţin. V-am ţinut pe toate trei în şcoli. Gata, mamă, vă ajunge.
─ Dar surorile mele au terminat liceul şi pe mine nu mă laşi!
─ Acum vezi şi tu că e mai greu.
─ Dar nu-mi place la şcoala profesională. E doar de croitorie şi confecţii, nu-mi place!
─ Te duci acolo şi gata!
M-am înscris la confecţii pentru Focşani, prietena mea s-a dus la Timişoara la croitorie. Toamna mi-am făcut bagajul şi am plecat împreună cu alte colege din clasa mea. Mama a rămas acasă. Eram supărată pentru că mă obliga să fac o şcoală urâtă mie.
Focşaniul mi s-a părut un oraş mare şi frumos. De la gară am mers pe jos până la internat cam o oră. Aici am dat de militărie. Program strict. Erau două blocuri de internat, cu câte 4 etaje, cantină şi şcoală. Toate în aceeaşi incintă. La poartă era un paznic. Am înţeles mai târziu de ce. La ora 5 ne trezea pedagogul de serviciu, ne scotea pe hol şi făceam cinci minute exerciţii. La 6,30 mergeam la cantină unde serveau ceai şi pâine cu gem. Acelaşi mic dejun 2 ani. Apoi mergeam la şcoală. După ore pedagoga ne scotea în parc să facem curat, ori măturam străzi. Sâmbăta şi duminica făceam curat în curtea şcolii. Tot ea îmi dădea un târnăcop şi spunea ţipând:
─ Sapă aici, toanto! Nu mănânci azi până nu termini.
Pământul era tare ca piatra. Nu ştiam cum să dau cu târnăcopul. M-am chinuit o oră şi nu se vedea nimic. Pedagoga a venit lângă mine:
─ Proasto, aşa se dă? Ce-i aici? Curvă ce eşti... Du-te la gard, mişcă! Iei aparatul de sudură, şi acolo să te văd până te chem eu! Proasto ce eşti! Nimic nu ştii.
Spatele mă durea cumplit. La mâini aveam băşici. Ajung la băieţi şi le spun:
─ M-a trimis pedagoga să sudez cu voi.
─ Pe tine? De ce?
─ Pentru că nu ştiu să dau cu târnăcopul.
─ Ştii să sudezi?
─ Nu ştiu.
─ Hai că e uşor. Pui masca. Bagi ăsta aici în aparat, apropii de punctul ăsta, îţi tragi masca pe ochi şi apeşi.
─ Ce cauţi aici? întreabă maistrul băieţilor.
─ A trimis-o tovarăşa pedagogă la noi să sudeze, cică nu ştie la târnăcop şi acum lucrează cu noi.
─ Bine, fată, sudează cu băieţii, zice maistrul bun la suflet.
Am sudat câteva ore. Îmi plăcea. Aici nu stătea nimeni cu gura pe mine. Într-un final mă cheamă la masă. Eram singură în cantină. Iau o tavă şi mă duc la geam.
─ Tu ce cauţi la ora asta? Unde ai umblat, fată?
─ Am sudat până acum. Pedagoga a zis să vin să mănânc.
─ Abia mai e mâncare, veniţi aici când vi se scoală. Fete proaste!
Era o ciorbă de cartofi şi varză. Îmi era tare foame, varza nu am mâncat-o, avea măsele de porc în ea, îmi era scârbă. Am dus tava la geam. Nu aveai voie să o duci cu mâncare, te certa. Erai obligat să mănânci tot. M-au certat. Eram aşa de obosită că nu-mi păsa ce spuneau.
─ Trezirea, dormi la ora asta? Sus, curvelor!
Nu înţelegeam de ce pedagoga Bălăşoiu ne făcea curve.
─ Pe terenul de sport, acum! ţipa cu băţul în mână. Toantelor, proastele dracului, împuţitelor!
Am ajuns în pijamale şi papuci pe terenul de sport. Era iarnă. Am alergat câteva ture cu papucii în mână. Mă gândeam la mama. Eram supărată pentru că mă trimisese aici, nu-i mai scriam. Duşul îl făceam cu apă rece. Simţeam cum îmi amorţeşte capul. Era bine după duş, îmi era cald. Când mi se făcea foame, mâncam pâine cu zahăr. Ascundeam mâncarea sub perne, nu aveam voie, ne pedepsea pedagoga.
─ Vine tovarăşul director cu Bălăşoiu, hai pe hol.
Directorul priveşte panoul cu activităţi de la etajul IV unde eram noi. Întreabă răstit:
─ Cine e responsabilă cu activităţile aici?
─ Eu, tovarăşul director, şi fac un pas înainte. Ştiam ce va urma.
─ Vino la mine. De ce nu scrie nimic la activităţi pe ziua de azi?
─ Am muncit toată ziua, tovarăşul director, am curăţat cartofi la cantină, nu am avut timp.
─ Ce faci fată? Îmi răspunzi? Îl enervase de răspunsul primit, era roşu la faţă, vine lângă mine şi-mi trage o palmă peste faţă.
─ Neruşinato, nu mai răspunde, nu sta în faţa mea, pune mâna şi scrie activităţi de palier, ai înţeles?
─ Da, tovarăşu’ director.
─ Taci, taci, nu răspunde.
O priveşte pe pedagoga Bălăşoiu şi-i spune:
─ Aici să urmăreşti atentă şi să-mi spui tot. Da?
Am scris activităţi de lectură, am afişat şi apoi am strigat la fete să iasă din camere pe hol. Unele făceau mofturi. În mijlocul holului, ţipam la ele.
─ Ieşiţi din camere acum, în sala de lectură staţi o oră. Aţi înţeles?
─ Da’ cine te crezi, cine eşti tu ? zice una din Brăila.
─ Eu sunt şefa voastră. Am luat o palmă pentru voi. Acum voi o luaţi de la mine, ai înţeles?
─ Şi dacă nu vin în sală, ce-mi faci?
─ Te bat de te caci pe tine. Mişcă-ţi curul în sală şi nu comenta! Hai mai repede şi gura mică!
Le-am băgat în sală ca pe oi. Aici eram obligate să stăm pentru învăţat. Imediat a ajuns pedagoga Bălăşoiu.
─ Unde eşti, fă, curvă? Mă căuta pe mine.
─ Aici sunt.
─ Ascultă la mine, mă atinge peste faţă cu băţul destul cât să simt durerea, făăă proasto, ai de-a face cu mine dacă nu-ţi stăpâneşti târfele, ai înţeles?
─ Da, am înţeles.
─ Ai înţeles pe dracu să te ia! Peste zece minute, stingerea!
Faţa îmi ardea. Palma directorului a fost puternică. Nu mă lovise nimeni până acum. Cu urechea dreaptă nu mai auzeam bine. Pedagoga accentuase durerea şi pe obrazul celălalt.
Comentarii
Trimiteți un comentariu