Dincolo de viață

Gabi a rămas în pragul uşii de la bucătărie şi ţeapănă mă privea cu ochii mari şi nu zicea nimic. Într-un final ridică vocea acuzator de parcă era mama.
– Elena, ce vrei să faci?
– Deja fac! Fumez de-o oră. De fapt mă prefac...că uite, nu-mi iese fumul aşa cum trebuie. Prin muncă voi reuşi, deci muncesc acum Gabi.
– Nu vezi că nu ştii? De ce vrei să fumezi? Vrei să pari interesantă?
– Da, normal, de ce nu? Eu de ce să nu fumez? Fac zilnic lucruri inutile şi mereu aceleaşi, încât simt că eu sunt o rutină publică, îmi plimb corpul inutil într-o fabrică inutilă între personaje inumane, trăiesc monoton prin monotonie inutilă. Rutina mă omoară şi, moartea mea e inutila, expresia feţii tale e monotonă şi perversă, înjurăturile tale au devenit rutină.
– Hai, termină. Nu mă lua pe mine cu filozofia, că nu-ţi merge. Nici măcar tu nu înţelegi ce spui. Fumatul te omoară. Hei ! Nu te mai prosti. Fumezi degeaba, îţi strici banii aiurea pentru ce?
– Gabi, ai o problemă cu mine? Te interesează ce fac cu viaţa mea? Ei, bine, îmi bag picioru-n ea de viaţă.
– Chiar nu am vreo problemă cu tine, tu eşti.... propria-ţi problemă.
– Atunci, pleacă la dracu şi lasa-mă-n problema mea !
– Câte ai fumat până acum?
– Gabi, plimbă ursul. Până acum am fumat vreo nouă. Stai că le număr.
– Nu mă interesează. Faci ce vrei cu viaţa ta.
A trântit uşa după ea înjurând.
Fără să vreau am tras fumul adânc în mine. Gâtul a început să mă usture, fumul intrase până în creier. Am fumat un pachet de ţigări, fără pauză, una după cealaltă. Buzele erau amare. Căpătasem un tic nou, îmi plăcea să dau cu limba pe buze pentru că aveau un gust amărui caramelizat.
– Unde pleci, Elena?
Gabi era cu ochii pe mine. Trebuia să ştie unde plec, de unde vin, cu cine am vorbit, pe cine am văzut.
– Să-mi cumpăr ţigări şi suc.
– O să mori dracu...du-te în...
Norocul meu cu Lili, ea o opreşte pe Gabi din înjurături, strigând după mine:
– Elena, îmi cumperi şi mie două ouă?
– Da, îţi iau.
– Când te întorci, îmi faci şi mie omletă? Te rog, te rog, te rog!
– Nu.
– Hai, te rog, nu ştiu să fac.
– Să-ţi facă Gabi.
– Nu vrea.
– E timpul să înveţi.
– Da’ de ce nu mai faci?
Lili era cea mai cuminte dintre noi. Avea faţa ca de copil, părul negru şi ondulat, tenul alb şi ochii albaştri.
– Sunt ocupată.
– Cu ce?
– Cu fumatul am treabă...şi până la urmă nu mai fac pentru nimeni, nimic. Fără supărare.

Chioşcul de unde ne cumpăram mâncare era la capătul străzii, foarte aproape de casa unde locuiam. Am ieşit din curte trântind poarta fără să vreau. Mi-am dat seama după doi paşi că nu simţeam picioarele, că paşii făcuţi intrau în pământ, că mâna nu a simţit poarta şi nici gardul de care vroiam să mă sprijin. M-am rezemat cu spatele de el, de fapt mi-am lipit tot corpul în speranaţa că voi rămâne în picioare. O căldură ce mă ardea în ochi, în cap, în mâini şi picioare, dicta fiinţei, subconştientului, eului să tremure. Am închis ochii. Cerul gurii mă ardea. Genunchii tremurau. Mă întrebam dacă am leşinat şi acum doar gândeam aceste lucruri. Capul l-am simţit greu cum atârna în partea stângă. Nu leşinasem. Trebuie să respir, respir, respir. Oare mă vede cineva? De ce dracu e aşa pustie strada asta? Femeile vor crede că-s beată. Respir...mai tare, mi-e bine, e foarte bine. Tată, ajută-mă. Te rog, tată.
Cu ochii închişi, întunericul părea albastru. Întunericul ameţise odată cu mine. Voiam să deschid ochii dar nu aveam curaj. Speram ca cineva să mă vadă, să mă atingă. Să-mi ofere un pahar cu apă. Am simţit cum transpiraţia îmi curge pe faţă, cum părul se lipeşte de cap, am simţit tricoul ud.. Nu mă mai frigea în cerul gurii. Îmi dau seama în final, câtă linişte a fost în tot acest timp. Auzeam maşini, ţipete, câinii lătrând. Mi-am zis: trebuie să deschid ochii. I-am deschis uşor, cu teamă, şi am privit în jur. Eram tot în picioare, lipită de gard. Dacă nu am leşinat înseamnă că pot să merg şi am mers acolo unde aveam de gând. Tremuram, dar nu-mi păsa. Cotinuam cu autosugestia: mi-e bine, bine, foarte bine...
– Bună, blondo!
Cineva mă salută. Rezemaţi de chiosc erau câţiva băieţi şmecheri. Spărgeau seminţe, scuipau, fumau, înjurau. I-am privit în ochi. Cine mă salutase? Mi-am adus aminte de cuvintele amicilor din şatră: Elenă fată, ţâne minte dă la mine ce-ţi zâc, că să rispăcţi şi rumânul şi ţiganul şi pă turc şi pă machidon şi pă ce mai e ei, că e mulţi Elenă da tu să-i răspăcţi pă toţi. Şi dacă îţi zâce unu bună ziua zici şi tu, că doar nu te doare gura.. Numa să-l priveşti în ochi, să nu pui Elenă capu în pămân,t că asta însemnează că eşti de fire slabă. Tu să drăcui doar dacă el te-a drăcuit de două ori, tu să dai doar dacă ridică el pumnu ori cuţâtu la tine.
– Bună.
Cer vânzătoarei ce aveam nevoie şi, când să-i dau banii, unul dintre ei mă loveşte peste mână.
– Blondo, ce faci, eşti surdă?
– Bine. Tu ce faci? Nu sunt surdă, tu eşti chior? De ce mă loveşti.?
– Eşti şmecheră? Auzi, ce-ai mâncat de eşti aşa şmecheră? Blondo, nu auzi, hă?
Îl ignor. Lângă el au mai venit încă doi băieţi de cartier. Unul dintre ei vine şi mai aproape, îşi plimbă mâna prin părul meu, mă apucă de obraji şi-mi întoarce faţa către el.
– Blondo, ne zici ce-ai mâncat? Ori te-a făcut mă-ta şmecheră?

Carnea încă tremura pe mine. Nu aveam chef de ei, aşa că încercam să ies din această situaţie, aşa cum mă învăţaseră prietenii mei de la corturi. Veneau în sat, în fiecare toamna, după culesul viilor, trecut bine de 20 septembrie. Veneau cu căruţe mari, acoperite cu prelate. Întindeau corturi imense, la marginea satului. Eram tare fericită când îi vedeam. Le duceam brânză şi un bidon de vin uşor acrit, de la Alecu. Îmi plăcea să stau cu ei la masă. Nu discutam cu copii lor, ci cu oamenii în vârstă, cu femeile lor la foc, în timp ce făceau mâncarea. Desigur, preferam să fiu acolo când era fasolea la ceaun gata. Oamenii sunt ca şi câinii, dacă-ţi simt frica, te muşcă.

– Brunetule, la fel ca şi tine. Hai că nu pot să mai stau. Dă-mi nişte seminţe, frate.
– Fă, eşti tare. Îmi place de tupeul tău. Ia zi...blondo! Nu eşti din Călăraşi. Ia zi, fă...de unde zici că eşti?
– Nu contează. Şi...bă, nu mai zi tot blondo că nici io nu-ţi zic brunetule în sus, brunetule în jos. Hai, pa. Mă aşteaptă acasă.
Când să plec mă trezesc cu Lili lângă mine.
– Elena, vreau şi cartofi. Are?
– Are, lasă că iau ...pleacă tu.
– Da, de ce?
Băieţii erau deja adunaţi în jurul ei.
– Ooo, dar ce avem aici? O păpuşă! Cum te cheamă păpuşică?
Lili naivă le răspunde zâmbind.
– Lili!
– Dar ce nume frumos ai, Lili! Şi ce păr ondulat, şi uite ce ten alb şi curat ca laptele, şi....mamă ce ochi ai...sunt albaştri?
– Da, sunt albaştri.
Cumpărasem şi cartofii, am luat-o pe Lili de o mână şi-am tras de ea.
– Hai acasă!
– Hooo, dar unde crezi că pleci cu Lili?
– Acasă. Acasă, Lili. Gata băieţi. Nu e genul. Hai, pa!
– Neee, neee, nu decizi tu blondo. Să zică Lili dacă vrea să plece. Lili vrei să pleci?
– Da, vreau să plec. Paaaaa !
Au fluierat după noi. Am certat-o puţin. I-am explicat să nu mai fie amabilă cu oricine, dar Lili, zâmbea şi întreba întruna: de ce, de ce? Lili era atât de naivă încât părea că are mintea unui copil. Pica uşor în plasa unor golani, ceea ce s-a şi întâmplat. Nu după mult timp se întâlnea cu unul din băieţii de la chioşc. O aştepta la poarta fabricii de confecţii în fiecare zi când terminam programul. Nu ne răspundea la întrebări legate de prietenia lor.


Îmi plăcea să fumez. Acest viciu cred că a venit din cauză că uram foarte mult fabrica. Unele dintre fete fumau încă de la Focşani. Nicoleta avea obiceiul să fumeze la duşuri şi când o prindeam, regula era să trag un fum şi plecam.

Din zi în zi mă plictiseam în mine. Fabrica – casă, casă – fabrică. Traseul ăsta mă întrista. Uram ce făceam ori ce devenisem. Mă întrebam ce-mi place să fac, de ce am citit Shakespeare, de ce îl iubeam pe Homer şi de ce îmi plăcea să citesc despre triunghiul Bermudelor? Gabi avea dreptate, am citit, izolată, degeaba. Sunt o croitoreasă cu zece clase. Parcă mi se citea prostia pe faţă. Nu puteam să sper la altceva. Mama hotărâse viaţa mea. Făceam lucruri pentru alţii, respectam dorinţa mamei de-a avea un loc de muncă. Mă gândeam la tata mereu. Am observat că sufăr după lucruri, întâmplări, ce se petreceau, după o perioada mare de timp de la desfăşurarea evenimentului. Când am aflat de moartea tatei, în prima fază m-am mirat apoi am început să pun întrebări, după care să-mi pun întrebări. Tindeam foarte mult către o analiză pur filozofică, mă puneam în mijlocul întrebării pentru ca apoi să sfărşesc cu verbul a simţi, a vedea.

– Elena, hai la fabrică!
– Nu merg azi. Spune-i la tovarăşa că mi-e rău.
– Fată, glumeşti ?
– Nu glumesc, vorbesc serios.
Gabi se apropie de patul meu, mă atinge cu palma pe frunte, se încruntă şi răcneşte fericita:
– N-ai nici pe dracu, hai la treaba.
– Fată, am impresia că eşti toantă. Ţi-am zis că nu vin şi tu va trebui să minţi pentru mine. Adică le spui că mi-e rău.
– Nu sunt toantă, tu eşti.
– Dispari, Gabi.
Pleacă doi paşi, îşi aduce aminte de ceva pentru că-şi întoarce capul spre mine şi-mi spune o noutate, bineînţeles pe un ton ironic:
– Auzi mândro, la băiatul gazdei îi place de tine.
– De unde ştii?
– Mi-a spus Nicoleta, cică vrea sa vorbească cu tine la un film.
– Cine, Nicoleta?
– Nu, ăla.
– A, ăla.
– Aşa că atenţie ce film vezi, dacă tot te dai bolnavă, mergi cu el la un film. Nu?
– De, parcă ai fi mama. Da, mamă.
– Hai, pa!
________________________________________________________________

Munca la fabrică mă irita. Când eram pe secţie îmi terminam norma prima, apoi mergeam la şeful cu protecţia muncii să-mi povestească de tata.
– Elena, ce faci? Ai terminat treaba?
– Da, am terminat.
– Şi fetele?
– Lucrează.
– Dar cum se face că tu termini prima?
– Nu ştiu. Nu pot să stau mult pe scaun. Nu pot să fac acelaşi lucru ore-n şir. Mă omoară munca aici, nu-mi place şi-mi vine să plâng.
– Ce-ai să faci? De fapt ce ţi-ar fi plăcut?
– Să-mi termin şcoala. Să fac o facultate.
– Şi de ce nu faci asta?
– Cum? Mama nu mă lasă. Vrea bani.
Tovarăşul Şişu devine serios, se aşează la o masă plină cu dosare şi-mi arată un scaun unde să stau.
– Ia loc, Elena! Uite cum poţi să faci. Nu ai tată, eu pot să-ţi fiu ca un tată. Te duci la Liceul Economic şi te înscrii la seral. Vorbeşti după aia cu şefa ta de secţie că trebuie să te duci la şcoală seara.
– Credeţi că o să mă lase?
– Te va lăsa. Am uitat să-ţi spun că de mâine vă mutaţi în fabrica mare. O să lucraţi cu muncitorii vechi, ăştia cunosc meserie nu glumă.
– De ce ne mută?
– Pentru că e nevoie de voi la producţie. E mult de lucru în serie. Va fi foarte greu pentru toate fetele venite de la Focşani. Acolo, nu ai voie să întârzii ori să lipseşti.
– La ce etaj o să fim?
– Stai să ne înţelegem. Nu veţi fi toate la un etaj. O să fiţi împărţite în funcţie de calificarea fiecăreia. Pe tine te-am repartizat la etajul doi.
– Ce e acolo?
– Nimic special. E mai bine, consider io; la etajul trei şi patru e jale. Sunt şefii foarte drastici. Te-am avut în vedere, şi te-am trimis unde e mai bine.
– Măcar le-aţi trimis şi pe gemene cu mine? Să nu fiu chiar singură.
– Da, gemenele sunt cu tine.
– Vă mulţumesc.
Tovarăşul părea bine intenţionat. Vorbea încet, abia căl auzeam, parcă îi era teamă să nu-l audă cineva. Întinde mâna peste masă şi-mi spune şoptind:
– Elena, dă mâna.
O întind. Nu ştiam ce vrea. Îmi acoperă palma cu mâinile lui. O mângâia apoi îşi ridica puţin palmele ca şi cum le-ar scutura de ceva.
– Elena, o să am grijă de tine. Se vede că ai trăit greu, biata de tine. Îmi este milă de tine. Te rog să mă crezi. Fac totul să-ţi fie bine, pentru că tatăl tău a fost un om mare.
– Semăn cu tata?
– Semeni. Ai fruntea lată ca şi el. Bărbia şi pomeţii sunt ca ai tatălui tău. Mai semeni cu el la caracter. Adică, tatăl tău vroia să facă multe lucruri bune, era om bun şi cei din Călăraşi îl apreciau enorm tocmai de aceea au hotărât să-l pună şef zonal. Dar s-a întâmplat nenorocirea şi nu a mai apucat. A fost săpat, săracul. Aşa că eu o să te susţin. Trebuie să faci liceul.
– Nu vreau să fiu muncitoare. Nu asta am visat.
– Aşa spunea şi tatăl tău. Păcat că nu l-ai cunoscut. Mare păcat. Aşa a vrut Dumnezeu.
– Dumnezeu a vrut ca eu să cresc singură? Ştiaţi că eu am crescut fără copilărie?
– Elena, treci peste asta.
– De ce să trec? Dumnezeu nu există!
– Nu vorbi prostii. El ne încearcă puterea şi credinţa.
– Ce putere şi credinţă aştepta Dumnezeu de la mine, la nici trei ani? Ce geniu puteam să fiu să nu-mi pese de durerea mamei ori de foamea mea? Ce fapte măreţe puteam să fac la trei ani, la patru, la cinci?
– Ei, soarta!
– E acelaşi lucru, tovarăşul Şişu! Am crescut în nimic, în plânset şi nevoi, dar mai ales în durerea fără margini a mamei. Am crescut în atât de multă durere încât miros a durere. Urăsc fabrica asta. Îmi vine să plâng în fiecare dimineaţă când mă trezesc şi trebuie să vin aici.
– Elena, capul sus tată. O să ajungi cineva. Uită de durere. Fă asta în amintirea tatălui tău.
– Nu-mi amintesc de el. Cum să fac ceva în amintirea lui?
– O faci pentru numele ce-l porţi. Fă cinste numelui tău! Nu te face de râs!
– Aşa e mai bine.
– Hai Elena, fugi în secţie! Te mai aştept.
– Mai vin.
Se apropie de mine şi mă sărută pe frunte. În secţie fetele încă munceau la normă. Şefa îmi face semn cu mâna să merg la ea.
– Spuneţi, tovarăşa!
– Elena, unde umbli?
– Am fost la tovarăşul Şişu. A trebuit să vorbesc ceva cu dânsul. Nu sunteţi supărată, nu-i aşa?
– Nu, dragă! Mă gândeam că poate faci cumva să le ajuţi pe fete.
– Nu am cum.
– Cum adică? Poţi trece la o altă maşină de cusut.
– Nu ştiu să lucrez la altă maşină. Doar la surfilat am fost. Îmi pare rău.
– Mâine o să vă mutaţi în fabrică.
– Ştiu. Mi-a zis tovarăşul maistru. O să ne vină foarte greu fără dumneavoastră.
– Şi mie, şi mie îmi va fi tare greu draga mea. Nu avem ce face. Aşa a cerut conducerea.


Mi-am făcut un nes şi am ieşit pe pragul uşii, la aer, la soare. Afară încă era plăcut. Fetele erau la fabrică. Eu, singură acasă. În sfârşit aveam liniştea după care tânjeam. Nu mă deranja nimeni. Doar o muscă şi uneori fumul de ţigară ce-mi intra în ochi. Îmi auzeam respiraţia. Căldura soarelui îmi dădea o moleşeală plăcută. Pe poartă, intră în fugă băiatul gazdei. Când mă vede se opreşte brusc şi îmi zâmbeşte. Nu-mi plăcea de el. Era brunet, părul creţ, mare şi foarte des, avea înălţimea mea şi la corp era parcă simetric. Grosimea picioarelor corespundea cu cea a mâinilor, conturul feţei, rotund, ochii la fel de rotunzi, gura groasă şi rotundă. Nu-mi făcea plăcere să-l privesc şi nici să-i vorbesc.
– Hei... Bună, ce faci? Nu eşti la fabrică?
– După cum vezi.
– De ce nu te-ai dus?
– Aşa.
– Aşa cum? Ia uite, fumezi!
Ce întrebare idioată! Chiar mă irita acest tip. A picat fix în momentul meu de linişte. Am tras din ţigară şi i-am suflat fumul în faţă.
– Ia, uite că da!
– Şi...ce zici că faci?
– Ţi-am răspuns.
– Ba nu. Da? Şi ce-ai zis, că nu am auzit?
– Tu eşti şmecher?
– Nu mă, hai, ce naiba, nu ştii de glumă? Mergi la un film cu mine?
Găsise momentul prielnic, după mintea lui, să se apropie de mine aşteptând un răspuns pozitiv. Mă privea în ochi. Nu-mi plăcea privirea lui, de fapt nu-mi plăcea nimic la el. De aproape îi vedeam şi coşurile.
– La ce film?
– Băi, nu ştiu ce film e. Vedem când ajungem. Mergi şi te îmbracă, te aştept aici.
Nu aveam chef de film, în plus nici nu ştiam cum îl cheamă. Îl văzusem prin curte cu părinţii lui. Îi prindeam privirea pe fundul meu.
– Auzi, dacă tot mergem la film, nu crezi că-i normal să ne cunoaştem numele? Facem schimb, eu îţi spun numele meu şi tu pe al tău. Dacă poţi să-l ţii minte, te felicit.
– Of, scuză-mă...eu sunt Florin.
Îmi întinde mâna cu capul plecat. Parcă era un puşti de-a patra. Palma îi era ca o pernă, moale şi grasă. Atingerea mâinilor mă scârbea.
– Elena.
– Încântat, Elena.
– Da? Bine, mă duc să mă schimb.
– Te aştept aici, Elena.
– Să mă aştepţi aici, Florin.
Pe stradă ne împiedicam unul de altul. Până la cinematograf am mers pe nişte străduţe mici şi urâte, dosnice, pline de câini şi de ciudaţi. Mi-am dat seama că se ferea de cineva. Cinematograful era lângă grădina zoologică, la marginea oraşului, lângă o apă. Bătea un vânt aiurea de rece în Călăraşi. Cică-i de la apă, apa trage frigul şi curentul, aşa zicea mama.
– Ce oraş e dincolo de apă?
– Acolo e Bulgaria.
– Da, în fine, ce film zici că e?
– Da, Elena, de ce nu crezi? Nu fac mişto. De ce te superi aşa?
– Băi Florine, te-am întrebat numele oraşului, nu ţara...că atâta lucru ştiu şi eu.
– Eşti arţăgoasă. Îmi place de tine. Te voi cuceri.
– De parcă-aş fi Troia.
– Nu se ştie.
– Hai, măi....ia de priveşte în ochii mei, hai, aşa, acum spune-mi, am eu faţă de cetate?
– Nu am zis asta...am zis că...
Se jena de prostia lui. Era la faţă roşu ca racul. Am observat la el un amănunt: când ştia că a greşit ori că a făcut o gafă, îşi apleca, roşind, capul. Îmi era milă de el.
– Hai la film şi taci. Îmi faci un bine? Ador tăcerea ta. Iubesc tăcerea ta. Mă cucereşti dacă vei tăcea.
– Bine, hai.
Trei băieţi s-au postat în faţa noastră. Erau murdari şi se schimonoseau cu mâinile prin buzunare.
– Ia stai, băi, şmechere. Ce faci, mă?
Unul din băieţi îl împingea pe Florin. Mi-am adunat tot curajul şi am început discuţia pe acelaşi nivel cu al lor.
– Daaa, tu ce zici că faci bă, de ce-l împingi pe ăsta? Eşti şmecher?
– Cine-i, mă, asta?
Şi iar îl împinge pe Florin. După care scuipă într-o parte.
– Vorbeşte, mă, cu mine dacă eşti şmecher. Ce vrei ? Bani? Hai să ne înţelegem. Nu avem bani. Aşa că, vă pup, hai pa!
Îl apuc pe Florin de-o mână şi-l trag după mine spre casa de bilete.
– Auzi blondo, stai aşaaaa, stai aşa că nu scapi tu uşor. Bă nene, da’ de unde dracu te cunosc?
– Până se termină filmul, te las să te gândeşti. Când ies, peste două ore, îmi spui, uite stai aici să mă găseşti mai uşor. Da? Hai te pup, pa!
– Bă, blondo, da eşti dată dracu, auzi? Ai tupeu frate.
– Bă brunetule, da am tupeu frate...
– Gata, ştiu de unde te cunosc. De la chioşc. Eşti prietena lui Lili. Mamă ce-mi place de tine, să mor io, băi eşti mişto cum te iei cu noi în gură. Da’ ce dracu, ieşi cu pişăciosul ăsta?
– Da mă, cu ăsta, da ăsta ce are? Ce vrei frate, alt pişăcios n-am găsit.
Se apropie de urechea mea şi-mi zice:
– Dacă nu se poartă cu tine ca cu o regină, să-mi zici. Da? Ai Auzit? Îl bat de se cacă pe el.
– Frate, până acu, până în acest moment, ăsta s-a purtat cu mine ca cu o regină.
Mă distra să vorbesc aşa cu ei. Eram în lumea mea. Dacă nu puteam înjura, aici printre golani fără bune maniere, simţeam cum aş putea guverna prostia. Tot timpul am privit acest aspect ca pe o delectare.
Florin nu a scos un cuvânt timp de zece minute. Filmul începuse şi eu continuam să mă gândesc cum să fac să plec din Călăraşi. Mama nu o să mă accepte acasă fără loc de muncă. Trebuie să-mi termin liceul. Încă trei ani în fabrică.
– Elena, ce ţi-a zis ăla la ureche?
– Dacă nu mă respecţi, te bate.
– Oricum o să mă bată. Când o să ieşim de la film.
– Când o să ieşim de la film, ce?
– Mă bate.
– De ce să te bată? Eşti cu mine.
Doamne, ce-am spus! Ies cu un băiat şi eu, îl protejez. Doamne! Râdeam pe ascuns.
– Tocmai de-aia o să mă bată, din cauza ta.
– Stai mă calm, ce ai? Nu te bate nimeni. Vrei să plecăm acum? Hai! Mai e o oră de film. Ăştia au plecat, se vor întoarce să te bată când filmul se termină.
– Hai să mergem acasă, Elena!
– Hai, Florine!
Aşa cum am prevăzut, băieţii nu erau la ieşire.
– De unde ai ştiut că nu sunt aici?
– Ştiu eu.
Doar nu era să-i spun că am fost şcolită în şatră. Fără cei din şatră mi-ar fi fost mai greu.
Tot drumul, Florin privea în spate. Nu puteam ţine pasul cu el. A fost o mare ruşine pentru el, toată tactica de a mă cuceri s-a făcut praf. Îmi era milă de el. Vreo cinci zile nu l-am mai văzut. Am rămas doar la a ne saluta. Oricum, regret ziua pierdută cu el. Era ziua mea de linişte, dar poate că Florin a învăţat ceva din acea zi.

Ajunsesem la aşa un grad de repulsie faţă de fabrică, încât mi se făcea rău când intram în secţie dimineaţa. Tovarăşa şefă, din fabrica mare, era tot timpul încruntată şi bănuitoare. Pentru mine nu a găsit maşină de surfilat. Nu o avea disponibilă şi nici nevoie de încă una. Mă punea la călcat. Mesele erau foarte înalte. Masa de călcat ajungea în dreptul sânilor. Călcam doar cu aburi, asta era regula. Aburii îmi veneau în faţă, în ochi, în nas. Respiram aburi. Nu rezistam, din cauza căldurii era să leşin de câteva ori. Făceam pauze dese din pricina răului. Odată, m-a trimis la asistenta fabricii, şi ea la fel de supărată şi nervoasă de parcă erau surori.
– Spune, fată, ce ai?
– Păi...mi-e rău, îmi vine să leşin.
– Când, adică?
– Adică, îmi vine să leşin, de exemplu acum cinci minute, în fabrică...
– Îţi vine să leşini adică, înainte sau după masă?
– Dimineaţa când ajung aici..
– Ai prieten?
– Da.
– Eşti gravidă, fată eşti gravidă. Veniţi toate aşa. Lasă că vă cunosc eu. Ia spune cum te cheamă?
– Bună ziua.
Am plecat nervoasă din cauza prostiei fără margini a acestei asistente. Am lăsat-o în cabinet, vorbind de una singură. Nu m-am dus în secţie. Am fugit, plângând, la tovarăşul Şişu.
– Bună ziua, tovarăşul maistru!
– A, Elena, să trăieşti fata mea! Ce-i cu tine? Plângi?
– Da...plâng!
– Hai, hai, linişteste-te şi spune-mi ce s-a întâmplat.
– Mi s-a făcut rău pe secţie.
– Cum ? Elena, ai mâncat ceva?
– Da, am mâncat.
– Păi? Şi atunci de ce să-ţi vină rău? Cum te doare?
– Nu mă doare nimic. Mi-e rău, îmi vine să leşin.
– Hai la doctor Elena, dar se poate, să stai aşa, vai...
– Nu merg nicăieri.
– Nu spune aşa, trebuie să mergem, nu fi căpoasă, nu trebuie să plângi pentru asta, dar se poate, măi Elena?
– Am fost la asistentă şi a zis că sunt gravidă pentru că am prieten. Nici măcar nu am. Am minţit..nu ştiu de ce am minţit.
– Şi pentru atâta lucru plângi?
– Da. Ce? Nu–i de ajuns?
– Eşti prostuţă, Elena. Aşa sunt femeile, mai rele.
– Eu nu sunt rea.
– Tu nu eşti rea, sigur că nu.
– Tovarăşul Şişu, vreau să vă spun că nu mă acomodez aici. Nu pot şi pace. Plâng întruna. Plec acasă.
– Vai de mine, cum poţi să spui asta?
Devine serios, se ridică şi vine spre mine, îmi ridică faţa din pământ şi mă face să mă uit în ochii lui.
– Fii atentă fată dragă: mama ta ţi-a dat viaţă, te-a crescut, te-a educat. E timpul să o ajuţi. Dacă pleci de la fabrică o faci de râs. Ai înţeles?
– Da. Am înţeles ce e de înţeles, dar pe mine de ce nu mă întreabă nimeni ce fac? Cum mă simt? Ce vreau? Unde mă duc? Dacă sunt fericită ori tristă, pe cine interesează ? Pe nimeni tovarăşul Şişu. Nu mai vreau să trăiesc aşa. Nu vreau să am carte de muncă. Nu vreau să leşin în fiecare zi.
– Ce vrei să ajungi? O panaramă?
– Poftim?
– Nu e bine cum gândeşti. O faci pe mama ta de ruşine. Stai aici la confecţii că e foarte bine, ai un salariu, mâine, poimâine găseşti şi tu un băiat, te măriţi, faci un copilaş. Trece vremea iute. Păi! Ce înseamnă asta? Cine ţi-a băgat în cap prostii?
– Of, Doamne...chiar eu, eu mi-am băgat în cap prostii de genul: vreau să termin şcoala, vreau să am timp să scriu, să pictez, să fac poze, să fac o facultate, şi să fiu avocat. Asta îmi doresc.
– De ce avocat?
– Vreau să îl judec pe omul pentru care tata a murit. Să-l judec pentru banii pe care trebuia să-i dea mamei, să mă crească, să fac şcoală, pentru că dacă mama avea bani, nu făceam şcoala profesională la Focşani, prin urmare nici aici nu lucram.
– Da, e-adevărat, poate că ajungeai om mare.
– Vedeţi, vedeţi, recunoaşteţi că acum sunt un nimic...nu sunt mai deosebită faţă de un om obişnuit.
– De ce vrei să fi deosebită? Adică, vrei să faci altceva mai diferit ca să atragi atenţia asupra ta, Elena?
– Da. E un păcat asta? E un păcat să fi deosebit?
– Nu. E cam greu. Lumea va spune că nu eşti normală.
– Depinde de ceea ce faci.

Ajunsesem la capătul răbdării. Într-o bună zi m-am urcat în tren şi-am plecat acasă. Mama era cu Mariana în sufragerie.
– Sărut mâna, mamă. Salut, Mariana!
– Ce-i cu tine acasă?
– Mamă, am plecat de la fabrică. Am venit acasă.
– Adică de ce?
– Nu-mi place mamă, înţelege...
– Acum te întorci la gară şi pleci .
– Ba nu.
Mă apucă de umăr şi mă trage spre uşă.
– Ce faci, mamă, mă dai afară?
– Da, te trimit la muncă. Nu ai făcut o şcoală degeaba.
– Aia a fost şcoală? Înţelege că nu mă întorc la fabrică, mai bine mor.
– Ete na, ce să zic!
– Chiar mă dai afară?
– Lasă prostiile şi pleacă, ce înseamnă asta? Ia uite la ea...
Deschide uşa şi mă împinge afară. Era lucru hotărât să-i urmez convingerea. M-am întors la Călăraşi golită de voinţă şi plină de ură. Îmi uram viaţa. Mă oprisem din plâns. Vroiam să mor Dată afară de mama, lumea mea se colora în negru. Ideile porneau către sinucidere. În cap circulau întrebări ce să fac? unde să mă duc? De ce nu mă crede nimeni? Ce mă fac? Răspunsurile veneau mecanic şi erau de genul nimeni nu mă crede, nimeni nu mă aprobă, nimeni nu mă vrea, nimeni nu mă iubeşte. Atunci am decis: Mă omor. Lumea nu-mi va simţi lipsa. Toţi se vor bucura. Am aşteptat ca fetele să plece la fabrică. Am luat un cuţit şi-mi priveam mâinile, căutam o venă mai mare. Am auzit că dacă îţi tai venele în apă te doare mai puţin. Nu am găsit o oală să-mi încape mâna până la vena pe care eram hotărâtă să o tai. M-am dus în spatele casei pentru ca sângele să se scurgă în pământ. Am aşezat mâna stângă pe picior şi cu drepata învârteam cuţitul. Cum să-l bag? Aşa cu vârful ori aşa în lungime? Am înfipt vârful cuţitului în piele şi am tras repede adânc în jur de doi centimetri. Aşteptam să curgă sângele dar abia se observa un firicel. Reuşisem să mă zgârâi. Cred că trebuie mai adânc...să pun cuţitul aşa pe lungime, apăs pe piele până simt osul. Am aşezat cuţitul pe urma fină de dinainte şi aşteptam să prind curajul de a face ultimul gest. Secundele treceau, curajul dispărea. Am lăsat-o baltă. Mă gândeam la o soluţie. Cum să mor... să nu simt durere? Voi pleca de-acasă şi voi merge aşa ...poate se întâmplă ceva, poate că o maşină mă va lovi.
Nu vedeam lumea.. Speram ca atunci când trec strada să circule multe maşini. În centru era aglomerat. Mergeam încet, dreaptă, priveam doar în faţa şi foarte departe. Lacrimile curgeau fără să vreau, nu doream să plâng de frica morţii. Toate maşinile m-au ocolit. Am ajuns la marginea oraşului lângă grădina zoologică. Mi-am adus aminte că prin jur trebuie să fie un parc şi o apă. Le-am găsit repede. Parcul era gol. M-am aşezat pe bancă, aproape de apă, mi-am sprijinit bărbia de genunchi şi-am rămas aşa, negândind la nimic, nu ştiu câtă vreme.
– Bună ! Ce faci? Îmi dai voie să stau cu tine?
Cineva vorbea. Cu coada ochiului vedeam o umbră. Întorc puţin capul şi văd un băiat. Îmi vorbea. Am voce? Încă trăiesc? Ce e ăsta de vorbeşte cu mine? E oare înger? E blond, ar putea fi. Îmi zâmbeşte.
– Îmi dai voie să stau cu tine?
– Da.
– Ce faci?
– Nimic. Vreau să şterg un vis.
– Ce vis?
Îngerul îmi apucă mâna în mâna lui, îi simt căldura. Îmi căuta ochii. Mi-am aşezat fruntea pe genunchi.
– Acela de-a privi viaţa din viaţă. Vreau să o privesc din spatele luminii, lumina să vină din şir de lumânări.
– Priveşte viaţa acum, aici cu mine.
– Nu e viaţă asta, aici cu tine sunt doar ziceri.
– Cum te cheamă?
– Elena.
- Te cunosc, Elena.
– Ştiu. Eşti înger.
– Te-am urmărit chiar de când ai ieşit pe poartă. Am mers tot timpul după tine. O maşină era să te lovească. Mi-am dat seama că vrei să te omori. De ce faci asta?
– Şi eu m-am întrebat. Te întreb invers: de ce să nu fac asta?
– Ai un singur motiv, anume viaţa.
– Nu e motivul meu. Viaţa e doar un ciob, continuă să se înfigă în mine încât respiraţia abia se simte.
– Vreau să trăieşti Elena. Promit că voi avea grijă de tine.
– Vreau să mor. Promite că doar vei privi.
– La ce?
– La asta.
Mă ridic şi merg. Din parc trebuia sa cobor trei trepte, era un fel de scară ce ducea în apă. Cobor o treaptă şi privesc în faţă. Nu simt nimic şi e linişte. Pe celelalte două le-am coborât fără oprire până am simţit piciorul cum se udă. Am continuat să intru până la genunchi. În cap, o întrebare: sunt şerpi aici? Mi-e frică de şerpi, de moarte nu? Am întors capul. Îngerul mă privea de sus. Fără să-i vorbesc am hotărât să ies din apă. Mi-a întins mâna şi m-a condus la bancă. Tăceam. Am aşezat capul pe umărul lui... m-am întors în viaţă hotărâtă să o înving.
– Elena, te conduc acasă.
– Da.
– Să mănânci. De câte zile nu ai mâncat?
– Nu ştiu, de multe.
– Acum îţi este foame Elena. Voi veghea mereu la tine.
– Eşti îngerul meu?
– Nimic nu e sigur. Sunt ce vrei tu să fiu.
Mi-a deschis poarta să intru. Nu minţea, spunea adevărul pentru că la sigur s-a îndreptat către casa unde locuiam. M-a pupat pe frunte şi a plecat. Am intrat în curte alt om, simţeam puţină fericire şi-mi era foame. Am căutat cuţitul, l-am spălat, am făcut curat şi de mâncare.
Începea să-mi fie ruşine de ceea ce făcusem. Cu cât ruşinea creştea cu atăt mai mult creştea în mine dorinţa de viaţă, de succes.
În fiecare zi îl căutam pe stradă. De atunci nu l-am mai văzut. Nu-l voi uita niciodată. El este ceea ce vreau să fie. Vreau înger să fie şi promit Cerului că atunci când voi simţi că viaţa mă înşală, voi privi înainte, dar nu ca să-mi iau viaţa ci ca să mă lupt cu ea. Îmi voi privi îngerul în suflet cu suflet.

----------------------------------------------------------------------------------------------------
M-am obişnuit cu munca la fabrică şi-am acceptat realitatea. În 15 decembrie ne-au dat drumul acasă, până după Anul Nou eram trecute în concediu de odihnă. Cu mama nu vorbeam. Nu puteam întoarce privirea către ea. Nu mai simţeam nimic. M-am împrietenit cu câţiva băieţi, vecini cu mine. Florin stătea la etajul trei şi-i plăcea să vorbească mult. Covrig era tăcut şi avea tendinţa de a mă proteja arătându-mi băieţii răi. Locuia la o distanţă de două blocuri. Ionuţ, vecinul de la scara B, nu avea nimic ieşit din comun. Povestea frumos şi îi plăcea să danseze. Seara ne plimbam toţi patru prin oraş. Mama continua să mă certe din acest motiv.
– Unde mergi tu cu trei băieţi? Fată serioasă eşti?
– Au fost trei băieţi, acum sunt patru şi cu mine, egal cu cinci. Suntem prieteni.
– Tu eşti singura fată, nu ai ce căuta cu ei.
– Şi ce vrei să fac? Să mă uit la tine?
– Nu eşti fată să umbli cu golanii prin oraş.
– Golanii ăia sunt prietenii mei.
– Nu ai ce căuta cu ei.
– Ba da. O să plec.
– O fată nu ai găsit?
– Nu.
– Stai acasă.
– Nu, nu, nu! Să mă laşi în pace. De-acum voi face doar ce poftesc. Terminat.
– Vezi că te bat cât eşti tu de mare.
– Scuteşte-mă.
Am plecat, iar pe mama, ca de obicei am lăsat-o vorbind de una singură. Băieţii mă aşteptau afară. Seară de seară erau aceleaşi discuţii, reproşuri şi evident nu ajungeam la nici o înţelegere. Nu vroiam să mai fac nimic din ce-şi dorea mama. Alături de băieţi mă simţeam liberă şi fericită. Eram protejata lor.
Într-o zi, la prânz, mâncam şi ascultam la radio ceva ştiri. Deodată cuvintele nu aveau sens, ce auzeam nu era conform realităţii. Am dat sonorul mai tare: Ceauşescu nu mai e...a căzut Ceauşescu, Români....liberi...în Bucureşti toţi oamenii sunt pe stradă...România liberă, dragi cetăţeni...
M-am ridicat de la masă şi mă uitam pe geam. Ce dracu! O bucurie îmi umplea fiinţa, unde să mă duc? La Florin. Nu puteam, el era la Combinat, se întorcea abia la trei. Ionuţ? La fel. Doamne ce mă fac? Nu pot să stau în casă.
Băieţii au ajuns acasă mai devreme. Ne-am adunat cu toţi şi-am plecat fericiţi în oraş. Oamenii păreau ameţiţi. Figurile lor râdeau dar în acelaşi timp căutau ceva, păreau extrem de bănuitori şi agitaţi. La primărie era o mare de oameni. Mulţi fluierau. Din clădire se aruncau tablouri cu Ceauşescu, dosare, cărţi, steaguri, şi scaune. Când au golit birourile au trecut la spart geamuri. Nu am înţeles nimic din ziua aceea. A fost o zăpăceală generală, o tensiune, am fluierat şi am vorbit tare pe stradă fără frica miliţianului că ne va opri să ne ceară buletinul şi să ne scrie în caiet.
Au urmat zile speciale pentru mine. 21, 22, 23, 24, 25 decembrie 1989, zile în care am învăţat să recunosc un tanc şi sunetul mitralierei.
Pe 28 decembrie, am fost cu mama la magazinul Universal şi am cumpărat un televizor şi un covor, bun pentru sufragerie. Le-am luat direct din maşina care aducea marfă pentru că oamenii se îmbulzeau acolo, afară. Am plătit la şofer cumpărăturile. Norocul meu a fost că băieţii, adică golanii cu care ieşeam seara în oraş, m-au ajutat la cărat. Sufrageria semăna a casă, aveam covor, televizor şi pat.