Grijania

Trec cu privirea peste amintiri şi nu le văd. Aş putea picta fericirea lacrimile mamei, am luat negrul din noaptea emoţiilor repetate şi a lămpii cu gaz ce-mi lumina camera.
Insist în căutarea amintirilor. Din perioada copilăriei văd lacrimile mamei şi-i aud plânsul sfâşietor, posedat de neputinţă şi dor. Singurătatea e o mare tristeţe. Ţipătul, în faţa icoanei, reprezintă neputinţa de a merge mai departe. Mama avea un dispreţ faţă de moartea tatălui meu.
Am fost săracă dintr-o poruncă a sorţii. Amplificată această sărăcie mă ridica dintr-o durere, într-o durere parcă şi mai grea, parcă şi mai supremă.
Aveam şase ani, într-o noapte cineva ne spărgea geamurile. Mama a sărit ţipând din pat.. Ţipa şi implora să ne lase în pace. Mă ţineam după mama. Eram speriată. Numai pentru că mama plângea eu tăceam obosită. Eram bolnavă de frică. Îmi simţeam sângele şi inima în urechi. Îmi venea să fac pipi pe mine. Doamne, Doamne cât mi-a fost de frică ! Până la ziuă ştiu că am rămas în braţele mamei. Dimineaţa s-a dus la icoană şi l-a judecat pe tata pentru că a murit. Am rămas în pragul uşii. Am privit-o cum plânge cu o durere identică cu a ei.
De ce vreau să ajung să înţeleg acele stări, acum?
Caut să înţeleg tristeţea . M-am dedicat unui singur gust ; amarului. Nu mă pierd în gândurile copilăriei, ci copilăria se pierde în mine ca o boală.

Priveam la televizor, fără să-mi placă meciul de fotbal. O făceam doar ca să par indiferentă persoanelor din jurul meu. O auzeam pe mama spunându-i unei femei:
- Trebuie să întreb fata dacă vrea să mă mărit. Am mai întrebat-o şi nu e de acord.
Atât i-a trebuit femeii, a venit lângă mine şi m-a întrebat cu vocea ridicată:
-De ce nu vrei să se mărite mă-ta? Vrei să stea singură toată viaţa, să se chinuiască cu voi? Nu vrei să ai şi tu un tată. Ia nu mai fă nazuri mucoasă mică, da’ cine te crezi?
Apoi tot aşa de grav se adresa mamei:
- Pune femeie mâna pe ea, dă-i două palme. Ia uite frate, da ce…tu te iei după un copil? Arde-i două şi hai că te aşteaptă omul ăla de o oră.
Săraca mama, ce privire tristă avea ! Ce frumos era meciul de fotbal în comparaţie cu discuţia din casă. Mama a venit lângă mine şi m-a rugat să mergem. Avea o privire pierdută, blândă şi tristă, îmi cerea parcă ajutorul, acordul, mie…un copil. A mai avut cereri în căsătorie dar din cauza mea nu a făcut nici un pas. Îi spuneam ‚’’ nu-mi place’’. Alteori îi spuneam: ’’e urât’’, ’’e popă, nu-mi place’’, ’’ are prea mulţi copii’’. Săraca mama. Acum era altfel, i se citea pe chip greul, era obosita, spera într-o schimbare, îi era greu, tot mai greu. Poate îşi dorea să scape de muncă şi sărăcie. Muncea şi pentru surorile mele. În fiecare lună, le trimitea în Bucureşti, alocaţia mea şi pachete cu mâncare. Strângea bani pentru ca surorile să-şi plătească mâncarea şi căminul. Mi-a fost milă de mama şi am spus ’’ da’’. Ne-am îmbrăcat bine, afară ploua, am plecat două străzi pentru a ajunge la omul care îşi spunea tată de câte ori mă vedea. Nu-l suportam. Era tot timpul cu zâmbetul pe buze, avea un mers uşor şi săltăreţ, îşi mişca mâinile pe lângă corp într-o manieră enervantă. Zâmbea prea mult. Doamne, cât de mult am urât momentul primului meu pas făcut în casa acelui om. În sufragerie se afla o masă mare plină cu mâncare. Deşi îmi era foame nu am mâncat. Am înghiţit în sec mai ales când vedeam prăjiturile. Nu-mi simţeam sufletul de tristeţe. Îmi venea să plâng. Am încercat să-mi înec plânsul înghiţând des. A sosit un moment în care toată strădania mea de a accepta voinţa mamei, strădania de a nu plânge… m-am năpustit asupra tuturor cu un ţipăt, am urlat cu faţa plină de lacrimi
- Vreau acasă mamă, vreau acasă…
Viitorul tată vitreg a spus să ne culcăm. Nu mi-a plăcut. Îi aud vocea mereu, mereu.
-Trebuie să ne culcăm.
Săraca mama. Ne-am îmbrăcat şi am plecat spre casa noastră, prin aceeaşi ploaie rece în care venisem. Ţin minte, că în urma noastră, până să ieşim din casa tatălui vitreg, l-am auzit cum mă înjura:
- Grijania….de copil…morţi…anafura…
Erau multe expresii pe care nu le cunoşteam. Vocea era dură, parcă mă lovea, clipeam des nu de ploaie ci pentru că îmi era frică să nu mă lovească. Eu şi mama ne-am continuat mersul încet prin ploaie până la căsuţa noastră. Nu mi-a reproşat nimic, niciodată.
De-atunci am frica faţă de oameni.
’’ grijania….grijania…grijania’’.
Omul seamănă cu o scară, treaptă cu treaptă ajungi să-l înţelegi, să-l accepţi, să-l asculţi şi în momentul când ajungi în dreptul uşii lui, trebuie să intri. Uşa după tine se închide definitiv şi scara dispare.