Bani pentru o zi

Bani pentru o zi

Nu știu de ce căutam să înțeleg mai mult privind așa fix la tristețea oamenilor de pe stradă. De ce vântul încurcă pașii? Priveam la mine în vitrina magazinului de care am sprijinit picturile. Am nasul roșu. Sunt vânătă la ochi? Vânzătoarea mă privește de sus. Nu poate ea să coboare până la mine. Ce am spus? O aiureală. Mi-e foame. Ba nu, mi-e sete. Aș fuma. Aș dormi. Aș, ei aș, cam aș, de aș, de-aș, laș, caș, saș...ce mai e? Nu mai e. Ha! Ce minte am!
Mâinile sunt reci. Încerc să le încălzesc suflând aer cald. Nu am în minte decât un gând. Sper să reușesc. Sper. Doamne, de ce nu m-ai făcut fluture? Încă puțin mai stau și dacă nu vine am să plec. E trist. Am crezut că pot vinde măcar un tablou. Banii oricum nu sunt suficienți dar până mâine mi-ar ajunge. Să trec de noaptea asta. Măcar acum, până mâine.
- Ce faci aici, coniță? Cerșești?
- Vând aceste tablouri, domnule.
- Cui? Ai avut clienți?
- Sper că dumneavoastră sunteți clientul meu.
- Pe mine nu mă interesează tablourile tale. Astea ce sunt?
- Cărți cu poezii. Ale mele. Scrise de mine. Le dau gratis atunci când vând un tablou.
- Cine dracu citește poezie? Vrei să vinzi picturi și să te mai și citească lumea? Ce naivă ești! Ce căcat!
- De ce domnule?
- Nu mă mai domni atât. Mă irită domneala. Nu vrei să faci altceva? La dracu. E frig ca dracu.
- Altceva? Ce anume?
- Păi te văd fată frumoasă, talentată, poetesă, dar totuși nu reușești așa în viață, fată dragă. Ascultă aci la mine, hai într-un bar să îți explic mai multe. Mi-au înghețat dracu picioarele aici.
- Nu pot să merg cu dumneavoastră pentru că...
- Ți-am spus să mă lași, în puii mei, cu domneala. Ce dracu băi, mă irită groaznic. De ce zici că nu poți să mergi cu mine?
- Pentru că aștept un client.
- Pentru?
- Pentru a vinde acest tablou.
Îi arăt un tablou la întâmplare pentru a scăpa de conversație. Tipul fumează și are un obicei de a privi tot timpul în stânga și în dreapta de parcă s-ar feri de cineva. Mișcă încontinuu din picioare. Se întoarce și scuipă în spatele lui de câte ori trebuie să-i răspund la vreo întrebare.
- Mai degrabă ai aștepta clienți să faci sex cu ei. Ce faci tu aici e lăbăreală, fată dragă. Nu se trăiește din asta. Frecții la picior de lemn.
- Eu trăiesc.
- Trăiești pe dracu. Hai că plec la bar. Dacă te răzgândești să faci pe artista, te aștept la barul ăla de peste drum cu farmacia. Mai vorbim noi.
- Noapte frumoasă să aveți!
- Fie cum zici tu, la dracu de artiști idioți și proști. În mă-ta....morții...ptiu, să-mi bag în ea...ce frig e.
Mai stau un sfert de oră și, dacă nu apare, plec. Se lasă frigul și mai tare și pe stradă au început să mișune tot felul de oameni. Aș bea un ceai fierbinte sau un vin fiert. Aș sta într-o cadă plină cu apă fiartă în care să pun un spumant roz. Să aprind câteva lumânări și să citesc o carte de Dostoievski. El zicea de semidoctism? Parcă da. Oare de ce îl citesc pe Dostoievski numai iarna? Pentru că regăsesc la el o tristețe comună cu a mea? Pentru că suntem din aceeași zodie? Pentru că el a murit iarna? El vorbea la vremea lui de semidoctism ca fiind mai cumplit decât războiul, foametea sau molima, că ar fi un despot care nu a mai existat până atunci. De parcă acum nu e la fel? Răul se hrănește din noi. El crește iar noi ne facem mici. Of, aș scrie asta, așa aș scrie asta acum. Dar cum? Nu am nimic de scris la mine și dacă aș avea cred că am degetele prea înghețate să mai pot scrie un cuvânt. Să nu uit ideea. Când ajung acasă am să scriu asta. Da, am să scriu.
- Bună seara. Îmi cer scuze pentru întârziere. Eu sunt Vladimir. Tu trebuie să fii...
- Do. Bună seara, Vladimir. Ei, de nu ar fi așa de frig...
- Hai să mergem într-un bar din apropiere. Ne mai încălzim și așa pot să văd mai multe lucrări ale tale. Ai adus și poezii?
- Câteva broșuri. Am crezut că mai vând până veneai tu, dar uite că nu am avut baftă.
- Deci mergem?
- Sigur.
- Uite aici un bar, peste drum de farmacie.
- Nu putem merge la un altul?
- E cam departe și nu prea cunosc alte baruri. La ăsta am mai fost.
Sigur am să dau de individul care a fost la mine mai înainte. Sper să-și vadă de treaba lui. Nu am dispoziție de scandal mai ales acum când, în sfârșit, pot vinde din picturi. Vladimir părea un om serios. Avea un palton lung negru, bocanci cu talpă groasă și barbă. Mai mult nu vedeam de întuneric.
- Bine, mergem la barul acesta.
- Să te ajut să strângi.
- E ok, mă descurc.
Le tot scăpam pe jos. Degetele erau așa de înghețate că nu simțeam că le târăsc practic de pământul înghețat în speranța că apuc cu grijă cartonul pictat.
- Ai înghețat și e numai vina mea. Îmi cer scuze pentru că te-am făcut să aștepți. Mă revanșez dacă îmi dai voie.
- O să îmi revin.
Oare la ce revanșă se gândea? Sper să fie un om bun. Dă Doamne să fie un om bun pentru că altfel sunt piedută. Am nevoie de banii aceștia. Ne-am îndreptat spre bar împreună iar eu simțeam că fac pașii pe cioburi de sticlă. Când am intrat în încăpere gălăgia și fumul din local mi-au atras atenția în mod deosebit. Parcă eram într-o altă lume. Ce farmec e acesta să-ți placă să trăiești într-un mediu atât de aglomerat, cu nimic mai frumos și cu nimic mai presus decât singurătatea mea?
- Să luăm loc aici. Parcă e mai multă lumină.
- Desigur.
- Să vedem ce lucrări ai adus.
Încercam în zadar să desfac mapa în care el a introdus picturile.  Aveam degetele înghețate.
- Dă-mi voie să te ajut. Ce bei?
- Mulțumesc frumos de întrebare, nu beau nimic.
- Ei, cum nu? Nu se cade să stai cu mine aici și să nu bei ceva. Vrei o cafea?
- Nu, nu, insist să nu te deranjezi. Eu nu stau decât atât cât să-ți alegi ce vrei să cumperi și apoi am să plec. Trebuie să ajung urgent acasă.
- Eu sunt vinovat că te-am lăsat în frigul ăla cumplit de afară. Dă-mi voie, te rog, să îți ofer ceva de băut atât cât să te încălzești. Te conduc eu până acasă.
- O, dar nu e nevoie. Amabilitatea ta e destul de mare cumpărând de la mine.
În fiecare om zace un călău. Ptiu, ce mă enerveză Dostoievski! De ce îmi vine asta în minte? Acum? Omul nu pare criminal. Are o barbă mare și pare destul de calm. Mereu m-a fascinat barba.  A venit în costum și cravată. Poate are un loc de muncă foarte bun și de aceea s-a îmbrăcat așa de oficial. Dar dacă are un loc de muncă foarte bun înseamnă că și bani are suficienți și atunci de ce ar cumpăra de la o străină un tablou fără valoare? E totul bine. O să fie bine.
- Uite, acest tablou îmi place. Copacii aplecați de furtună, goi, fără frunze. Pare trist.
- E trist.
- Toate picturile tale sunt triste și ciudate. Totuși ăsta e vesel.
Pusese mâna pe un tablou în care pictasem un fluture.
- Da. Fluturii nu sunt triști.
- Ce frumos spui tu, Do! Fluturii nu sunt triști.
- Cred că așa e.
Lângă masa noastră a venit individul care mă invitase la bar înainte să apară Vladimir. Îl privesc absentă iar el mă privește interesat cu un zâmbet ironic în colțul gurii.
- Văd, fată dragă, că ai venit în bar cu altul. Sau ai venit pentru mine? Hă?
- Îl cunoști, Do?
- Nu îl cunosc. El...
- Cum să nu? Nu am vorbit noi acum câteva minute de clienți? De poeziile tale, de picturi? Vezi câte știu de tine? Cum aș putea să știu dacă nu te-aș cunoaște? Dar tu cine ești? Clientul? Hă?
- Domnule, vă rog frumos să ne lăsați în pace. Domnișoara e....
- Uite și la ăsta, bă nene ce mă domnește, băi, te pomenești că ești și tu din gașca ei de artiști. Și ce zici că e domnișoara?
- E cu mine.
- Și cu mine nu?
- Domnule...
- Bă, mă lași?
Discuția începe să capete o aplecare dubioasă. Oamenii din jur devin din ce în ce mai curioși. Ce să fac? Cum să aplanez scandalul? E târziu și trebuie să plec. Mă ridic și mă postez în fața individului care nu suporta domnia. Ajung atât de aproape de el că doar un fulg încape între noi. Să văd ce fac. Încă nu știu ce îi voi spune, însă am nevoie...să duc tranzacția aceasta la bun sfârșit. Am nevoie de banii ăștia.
- Ascultă la mine. Ascultă cu atenție. Pleci acum de la această masă. Te faci că nu m-ai cunoscut în viața ta. Și mergi dracu la care masă vrei, iar pe mine mă lași să-mi închei afacerea acum, aici. Băi frate, e clar? Iar dacă vrei ceva de la mine, discutăm mâine fix în acest loc. În această seară eu am treabă. E în joc viața unui om. E clar, mă?
- Pe mă-ta...
- Pe mă-ta.
- Ai tupeu.
- Am.
- Mâine te fac bucăți.
- Bine. Mă faci bucăți mâine. Hai pa, frățioare și mucles.
Dacă vrei să învingi lumea trebuie mai întâi să te învingi pe tine. A plecat înjurând. Simt foc pe față. Vladimir mă privește mut.
- Nu pot să cred. Nu te credeam în stare.
- Te rog să mă ierți pentru cuvintele pe care ai fost nevoit să le înduri.
- Nu, nu e vorba de acele cuvinte, sau poate că da, nu știu, dar tu nu pari să iei înfățișarea unei alte persoane de la periferia orașului. Pari atât de fragilă.
- Hai să ne terminăm afacerea, Vladimir. În câteva minute trebuie să fiu acasă.
- Da, de acord. Uite, cumpăr tabloul cu furtuna.
- Mulțumesc din suflet.
- Cât îmi ceri pe el?
- Rămâne cum am stabilit pe e-mail, 250 de euro plus broșura de poezii.
Vladimir nu-și mișcă ochii de la mine. De ce? Acolo unde mintea vede doar un fir firav de viață inima descoperă frumosul. Dar eu nu am timp să simt ori să ofer din timpul meu unui alt bărbat. Trebuie să fug.
Fug. Trebuie să fug puțin altfel ajung prea târziu. Îmi curge transpirația pe față. Nu e nimic. Respir pe gură. Mâine iar o să mă doară în gât. De ce nu e nicio lumină aprinsă? Unde am pus cheia? Banii? Aha, bine că nu i-am pierdut.
- La ce oră ajungi tu acasă?
Mă aștepta în bucătărie pe întuneric.
- La ora asta vin. De ce stai pe întuneric?
- Ca să te văd pe tine mai bine. Pe unde îmi umbli, nevastă? Sau pot să spun deja fostă nevastă?
- Nu mai sunt cu tine de doi ani. Unde e fata?
- Iar eu de doi ani am fost un fraier. Care fată?
- Lasă-te de glume. Merg în cameră. Am să mă mut mâine.
- Ai găsit un fraier? O să pleci de acum.
- Nu am unde să plec de acum. Procesul e luni. Eu plec vineri deși te-am rugat să mă mai lași să stau aici până luni. Nu am unde să mă mut cu fata acum noaptea. Ești tatăl ei și trebuie să înțelegi asta.
De ce se apropie așa de mine? Îmi cuprinde capul cu ambele mâini. Sângele îl simt deja în urechi. Ce are de gând? Nu cred că mă lovește. Doamne ai grijă de mine. Mă sărută pe gură. Încerc să mă depărtez, dar mă strânge de gât. Nu fac absolut nimic. Oare are de gând să mă omoare? Oricum nu aș avea puterea să-l dau deoparte. Aș vrea să mă pot mira de curajul meu sau măcar să nu realizez când trec de la un timp la altul. Când mă desprind de mine să devin un mort? Ce gând aberant! El vrea să mă omoare iar eu vreau să scriu. Sunt nebună. Poate că nebunia mea e câmpul de bătaie între diavol și înger, între realitate și vis. El își tocește sufletul în băutură, iar eu în suferință. Totul e firesc. Dureri mari, dureri mici. Suferință mare, suferință mică. Îmi curge sânge pe nas.Unde alunec? E răzbunarea cea care mă trage în jos? Ce lumină e asta? Cred că am leșinat…mă agăț de un mister.
- Do, Do, ce faci? Trezește-te. Te rog!
De ce mă strigă? Mă strângea de gât. Am visat? Seamănă cu celelalte leșinuri. Ăsta pare mai plăcut. Nu vreau să-mi revin. Dacă adorm în leșin și dacă reușesc să distrug orice cale de a-mi reveni din leșin?
- Mami! Mami! Tată, de ce stă mami pe jos? De ce doarme aici?
- Nu doarme. A leșinat. Mergi în patul tău. De ce te-ai dat jos? Pleacă de aici.
- Nu moare mami? Tată, nu moare?
- Mergi domnule la tine în pat.
De ce țipă la fetița mea? Suflețelul meu. Avem bani să ne mutăm. O să fim doar noi două și am să-ți cumpăr vată pe băț și cristale roz.
Viața mă desparte de unele momente, de lucruri și uneori de mine.