Începuturi

Azi plecăm acasă, pedagoga e tristă. Vine spre mine şi mă cuprinde în braţe.
─ Elena mea, tu zeiţă a frumuseţii, o să-mi lipseşti, draga mea, aşa de tare te-ai lipit de sufletul meu. Îi tremura vocea şi din ochi curgeau lacrimi.
─ Plângeţi? Nu, vă rog să nu plângeţi. Eu oricum voi plânge în tren.
Cu o mână îmi mângâie părul, cu cealaltă mă ţine de umăr. Era singura persoană căreia i-a păsat de mine. O iubeam. Bunătatea ei avea să mă urmărească multă vreme.
─ Cine mai desenează pe adidaşii mei, Elena? Am început să râdem.
─ Nimeni, cine-ar îndrăzni? Nu i-aţi curăţat, nu?
─ Hai, fugi la gară, te aşteaptă fetele. Te rog, Elena, să ai grijă de tine şi de mama ta.
Mă ridic în vârful picioarelor, o pup apăsat şi întorc privirea să nu-mi vadă lacrimile. Am fugit pe scări cu dorul dorul meu după ea. O vedeam pentru ultima oară, atingeam scările şi simţeam mirosul de cămin, un dor ciudat şi un regret simţeam prin toţi porii. Eram bucuroasă şi tristă.
─ Hai fată, îţi trebuia o oară să-ţi iei rămas bun?
─ Ho, gata. Hai la gară.
─ Auzi? Ţi-e rău? Poate că şi plângi acum.
Gabi se opreşte-n faţa mea şi mă priveşte în ochi.
─ Dă-te din drum, ce te-a apucat?
─ O, dar mare filozoafă eşti. Se vede că regreţi plecarea de-aici. Spune-mi, să nu mor proastă, ce regreţi Elena?
─ Nu regret nimic, Gabi, experienţa de aici va fi vreodată de folos. Consider că ne-am maturizat.
─ Ce?
Gabi ridică tonul provocator, începe să gesticuleze disperată de cuvintele mele, se poticnea în fraze ce nu le dădea de cap.
─ Ce e folositor în porcăria asta trăită doi ani?
─ Gabi, eşti ridicolă! Chiar chiar dacă aici n-ai făcut decât să înjuri ai simţit, totuşi, o schimbare în viaţa ta, ai trăit în altă dimensiune, te-ai lovit de situaţii jenante, ai făcut atâtea lucruri noi. Nu ai simţit chiar nimic?
─ Eu? Nu. Tu ai învăţat să înjuri, ha, ha, ha!
Râde aşa de tare încât lumea o priveşte cu mirare.
─ Râzi. Nu vrei să recunoşti de teama unor impresii pe care probabil le voi spune?
─ Ce vrei să auzi? Eu nu-s ca tine, nu văd nimic schimbat la mine, poate că nu vreau ori poate că nu ştiu. Tu eşti altfel, Elena. Ai stat în lumea ta, închisă şi fără nimic în jurul tău. Tu nu ştii nici măcar să râzi. În lumea mea e altfel şi sincer nu te înţeleg. De ce îţi place întunericul? De ce te izolezi? Tu habar nu ai de viaţă, de golănisme, ai stat cu nasu-n cărţi. Asta e.
─ Viaţa e o glumă. Nu tu eşti în măsură să-mi faci portretul, nu ţi-am cerut poveşti despre mine. Nu mă plâng de monotonie, trăiesc doar în glumă viaţa şi râd în sinea mea, plâng doar atunci când nimeni nu mă vede.
Tace. Îşi pregăteşte discursul. Mihaela merge aproape lipită de mine, aprobă cu un scurt şi simplu da sau nu afirmaţiile mele.
─ Elena…după ce plângi te simţi deosebită? Te crezi specială?
─ Nu m-am definit, nu fac asta după trăiri, nu am spus că sunt specială. Doar că eu, după anumite trăiri mă simt altfel. E ca o lecţie pe care nu trebuie să o uiţi. Nu se ştie când ai nevoie de ea.
─ Oricum, nu te înţeleg. În timp ce stai şi plângi…eu, râd. Nu ştiu de ce te ascult. Nu ştiu de ce trebuie să ţin minte trăiri, nişte prostii, bleah.
Am ajuns la gară şi astfel am scăpat de acest dialog prostesc. M-am aşezat la coadă să cumpăr bilete. Pentru ultima dată respiram în Focşani, cu o curiozitate mărită încercând să identific mirosul acesta ciudat. Fetele s-au grupat pe peron. Am rămas cu restul oamenilor la coadă. Mizeria din gară, oamenii de la ţară încărcaţi cu saci, sacoşe, copii formau o scenă de film. Am cumpărat biletele, plictisită le-am îndesat în buzunar. Trenul venea la prima linie. De la ce naiba vine mirosul? Mă enervam, mereu făceam asta atunci când îl simţeam aşa de puternic, nu semăna a nimic.
─ Aşadar?
─ Aşadar, ce?
Toată gaşca formase un cerc în jurul meu aşteptând cu nedumerire un răspuns. Au zis oare ceva?
─ Unde vine trenul?
─ În gară.
─ Hai fată, spune…
─ Uite aici, vine la prima linie, tocmai îl anunţă, ia, linişte.
─ Ah, iertaţi, maiestate!
Mihaela, face o plecăciune şi o grimasă de lehamite. Superbe fiinţe. Fără replici.
Am ocupat un vagon, eram multe. Am aruncat genţile sus, la bagaje, şi ne-am aruncat pe scaune slinoase şi pline de praf. În vagon era un miros înţepător de pipi. Am început să facem glume pe seama mizeriei şi a mirosului ce ne intra în haine. Trenul mergea obositor de încet. Fetele se plictiseau şi una câte una adormea cu capul plecat spre umărul colegei. Mi-am lipit obrazul de geam. Priveam la peisajul fără culoare ce se derula în faţa ochilor. Priveam pătrunzător cerul şi o linişte dumnezeiască mă cuprindea. Mi-a amorţit faţa lipită de geam şi gâtul era ţeapăn. Continuam să rămân aşa, nemişcată, precum un test al suferinţei. Ce-am să fac mâine? Dar poimâine? Ce contează, oricum fac ce spun alţii. Ce vreau eu, ce simt, de ce mă văd atât de mică…întrebările se făceau ghem de nelinişte, ghem ce-l simţeam în stomac, a foame, a rău, îmi venea să vomit. Deschid ochii şi-am decis doar să privesc monotonia ce se derula în mersul încet al trenului. Rămân un punct fără valoare, privind de pe margini ca la tot ce trece pe lângă mine. Am închis ochii şi mi-am imaginat cum zbor. Mă ridic deasupra lumii, îmi întind braţele cu poftă şi zbor, e aşa de simplu şi uşor. Simt mândria zborului, simt atingerea îngerilor, vântul rece îl simt în ochi din bătaia aripilor.
─ Elena, trebuie să coborâm, am ajuns în gară, suntem acasă.
Ce frumos zburam! Gabi reuşea să mă aducă cu picioarele pe pământ.
─ Ai dormit.
─ Da, am dormit. Tu?
─ Şi eu. Ce era să fac? Să vă păzesc?. Am ajuns acasă, fată, tu auzi?
Ne-am luat genţile şi încercam să coborâm din tren, mai murdare decât urcasem, şi cu mirosul de pipi după noi.
Gara era plină de oameni. În faţa uşii, oameni.
─Ho, lume, aşteaptă să ne dăm jos. Unde urci, bre, peste mine? Mamă, ce împinge baba, dă-te, bre, mai încolo…băi, moşule, ia, bre, sacul de-aici, băi turbaţilor…
Gabi, plină de nervi vorbea fără oprire. Nu am luat autobuzul, ci am preferat să mergem toate fetele pe jos, astfel că mai petreceam împreună câteva minute. Din centru până la marginea oraşului am mers singură. Magazinele au rămas la fel de fără rost şi culoare. Nu am întâlnit pe nimeni cunoscut. În cartier, la alimentara, era agitaţie mare. Băgase carne. Lumea se îmbulzea afara să intre şi altă lume în interior încerca să iasă cu bucăţile de carne ţinute deasupra capului. Cred că aşa se făcea spaţiu mai mult, nu ştiu de ce ţineau mâinile pe sus. Mă uitam după mama. Nu am văzut-o, aşa că mi-am continuat drumul doar câţiva metri. După colţ era blocul nostru. În faţa blocului copiii se jucau.
─ Elena, Elena, a venit Elena! Ce faci ?
─ Bine fac. Mama e acasă?
─ Da, da, e acasă. Face cozonac, că miroase…că ştie că vii.
În bloc mirosea a cozonaci. Am încercat uşa şi-am intrat. Mama avea obiceiul să nu o încuie ziua.
─ De ce nu-ţi încui uşa? Sărumâna.
─ Ai venit ! Fata lu’ mama ! Ce dor mi-a fost de tine, fata mea ! Să trăieşti mamă, să trăieşti.
─ De ce nu încui uşa?
─ E ziuă mamă, cine să vie peste mine? Nu vezi, ..cu casa goală, ce să fure? Sărăcia? Cum a fost drumu’ ?
─ Lung. Mi-e foame. Nu am mâncat de ieri.
─ Dezbracă-te şi hai la masă, hai că pune mama în farfurie!
─ Vin acum, tu pune.
Eram acasă. Era aşa de bine. Am aruncat hainele în baie, m-am spălat şi-am fugit în bucătărie.
─ Elena, ai slăbit.
Mama arăta la fel de bine, părul creţ şi alb, ochii albaştri, îi avea plini de lacrimi.
─ De ce nu te vopseşti? Da, am slăbit.
─ De ce mamă, nu vă dădea mâncare acolo?
─ Hai, lasă-mă. De ce plângi?
─ Cum să nu plâng? Când te văd aşa….
─ Tu m-ai trimis acolo, aşa că te rog, fără lacrimi, sunt sătulă de ele.
─ Ce să facem mamă, nu vezi cum e viaţa asta? Să ai şi tu meseria ta, să ai salariu.
─ Asta-i meserie? Nu înţelegi că nu-mi place?
Mănânc în lacrimile mamei. Plângea. Toată viaţa a plâns. Eu doar făceam pe dura.
─ Hai să-ţi spună mama noutăţi. Uite, Alecu e bolnav.
─ Ei na! Ce-are ?
– Are ciroză. Face tratament.
─ Asta e.
─ A mai venit la mine, mi-a adus una alta.
─ Adică ce? Una, alta….adică.? Vorbeşte acum, ce vrei să ghicesc?
─ Ei, a adus peşte. De la baltă, a fost cu plasa, a prins mult peşte. A fost unu uite aşa de mare.
─ După cum a întins mama braţele peştele avea un metru.
─ A fost bun?
─ Ei, da mamă. Am chemat şi pe Mariana şi i-am dat şi lui Viorica.
─ Aha! Bravo, mamă! Eu mâncam muştar pe pâine şi tu... peşte de-un metru! Cum puteai să înghiţi?
─ Ţi-a păstrat mama şi ţie .
– Mie? Nu-mi trebuie peştele lui Alecu. Mă cac pe el.
─ Elena, se poate? Da’ nu-ţi e ruşine? Aşa te-am crescut eu pe tine?
Am aruncat lingura şi-am început să ţip la mama.
─ Să nu mai aud de tatăl meu vitreg, Alecu, ne-a dat afara în drum, am luat-o de la zero si tu te bucuri că-ţi aduce una, alta. Să nu-l văd aici. Clar, mamă?
─ Se poate Elena să vorbeşti aşa? În loc să te bucuri că ne-aduce mâncare, tu…te caci pe ea?
─ Să nu-l văd aici.
─ O să vină azi. Te rog să te porţi cu el aşa cum se cuvine.
─ Mă port cu el fix aşa cum îmi vine şi cum merită.
─ Mie să nu-mi răspunzi, că te bat cât eşti tu de mare!
─ Ei na! Da? Mă baţi? Hai dă, dă, dă în mine, că tu mai lipseai!
─ Cine a mai dat în tine?
─ Nu contează.
─ Hai, zi acum.
─ Hai că nu zic nimic. Dă-mi cozonac.
Abia scos din cuptor, cozonacul avea un miros ameţitor. Îl mâncam mereu cu plăcere, aşa fierbinte.
─ Îmm, ce bun ! Da’ iar nu ai pus rahat mult!
─ Lasă mamă, ajunge cât e, altfel nu mai creşte. Se îngreunează şi nu creşte.
─ Ei na? Serios? Vezi că mâine plec la Călăraşi, la fabrică.
─ Păi nu ai vacanţă?
─ Nu am. Începem munca. Înţelegi?
─ La ce oră pleci?
─ Dimineaţa la ora cinci. La cinci jumătate pleacă trenul.
─ Aşa în fiecare zi?
─ Îhî, da aşa în fiecare zi.
─ Ai să poţi? Zi de zi?
─ Am să văd, doar trebuie să muncesc nu?
─ Da mamă, aşa-i, trebuie.
─ Auzi, ştii ce mă gândeam?
─ Ce?
─ Poate găsim o gazdă, în Călăraşi. Stăm vreo patru într-o cameră, că la iarnă ce facem?
Mama stă puţin pe gânduri analizând propunerea mea.
─ Io ştiu Elena, nu ştiu ce să zic. Să nu fie scumpă.
─ Lasă că o să dorm în gară, e gratis. Mă omori cu teoriile tale, bani, bani, bani.
Se aude soneria, mama fuge să deschidă uşa. Era chiar tatăl vitreg.
─ A, Alecu, ai ajuns!
─ Bună Florica, ce faci? Unde-i fata?
─ Uite aici, în bucătărie, acum a mâncat şi mai stăteam de vorbă.
Mama împinge uşa de la bucătărie, să intre tatăl meu vitreg. Acesta, când mă vede începe să râdă fericit.
─ Ce face fata lui tata? Hai la tata!
─ Pleacă, nu vreau să te văd!
Mama şedea între noi precum un arbitru domolind spiritul meu rebel şi vocabularul.
─ Elena, vorbeşte frumos cu el, da’ ce ţi-a făcut să-i vorbeşti aşa? Fii politicoasă.
Alecu încerca să se apropie de mine, să mă pupe.
─ Hai, pleacă, nene!
─ Tata te iubeşte.
─ De-aia nu mai pot. Eu nu te pot uita. Ce ne-ai făcut! Nu te cunosc, eşti un străin şi vreau să pleci.
Atât i-a trebuit mamei, am pus gaz pe foc.
─ Nu o băga în seamă, Marine, stai aici pe pat, eşti obosit.
Îl sprijină cu o mână, apoi îl mângâie pe spate. Nu-mi plăcea să-i văd aşa.
─ Nu mă băga în seamă, tată. Staţi calmi şi aveţi grijă de voi, vă meritaţi.
─ Auzi, ia termină cu prostiile tale.
─ Hai la tăticu, mai ştii când îmi spuneai tăticuţu? Te plimba tata cu bicicleta, mergeam amândoi la peşte…
─ Da ştiu, te-am iubit şi acum nu te mai iubesc, înţelegi că te urăsc ?
─ Ştiu că am greşit Elena, te rog să mă ierţi. Iartă-mă tată, am greşit.
─ Niciodată.
─ Te rog, Elena, sunt bolnav.
─ Nu te iert.
─ Te iubesc, Elena, te iubeşte tata.
─ E problema ta. Eu te urăsc.
─ Să o mănânce tata pe ea!
─ Bleah, hai că plec, mi se face rău.
M-am dus în dormitor şi m-am lungit în pat. Amintirile nu-mi dădeau pace, intrau in mine cu grămada, le simţeam grele, în sânge, în cap ţipau toate la mine a reproş. Se deschideau larg in mine, scăpate pe poarta ce venea din copilărie. Setea de sens o pierdeam prin asocierea cu alte amintiri. Toate aveau un aer trist, o durere ce-o simţeam în cap precum un ecou. Nu ştiu când am adormit dar o aud pe mama cum trage de mine să mă trezesc. Simt cum mă mângâie pe păr. Sunt acasă? Ori trebuie să mergem la cantină? De ce tace Gabi? Nu mă pot mişca şi nici nu vreau: îmi place să mă întrec cu zeii, să zbor cu îngerii.

– Elena, hai să te speli. E cada plină. Hai sus.
─ Ce?
─ Hai, e târziu.
─ Cât e ceasul?
─ E nouă seara.
─ A plecat Alecu?
─ A plecat.
─ Bine, mă duc să mă spăl.
Mama venea după mine la baie, îmi sufla în ceafă. Aruncam hainele pe jos şi încercam să ignor prezenţa ei, nu-mi plăcea să mă vadă goală. Începea mereu să se mire de sânii mei prea mari. Mă privea parcă să vadă dacă-mi lipseşte ceva.
─ Mamă, pleacă din baie.
─ De ce, mai vorbim!
─ Nu vreau să vorbim aici. Vreau să rămân singură.
Sorbeam cu sete liniştea din baie. Apa fierbinte mă liniştea. O doream de mult, visam la clipele astea ca la un cadou. Recăpătam forţa singurătăţii, sacralizam nimicul, nu aveam scârbă de haos. Mă topeam de plăcere în rutina singurătăţii. I-am simţit lipsa doi ani. Singurătatea era punctul meu de plecare pentru descoperirea cuvintelor şi a senzaţiilor noi.
─ Elena, mai stai? Ce faci acolo?
─ Mă spăl mamă. Ies imediat.
─ Mâine ce trebuie să faci la Călăraşi? Cât stai?
─ Mergem la fabrica de confecţii. Nu ştiu, mamă, ce-o să facem. Vedem mâine.
─ Îţi pun pachet?
─ Da, pune ce vrei. Tu lucrezi?
─ Da. Sunt schimbul doi săptămâna asta.
─ Cum e? Ce fac copilaşii? Sunt mulţi?
─ Da mamă, sunt mulţi. Au venit, săptămâna trecută frate şi soră. Nu vor să mănânce şi fata plânge toată ziua.
─ Unde pleci în tabără?
─ La munte. La fel ca şi anul trecut. E frumos acolo. Păcat că nu poţi veni şi tu.
─ Unde la munte? Dezvoltă.
─ La Timişul de Jos, două săptămâni sau trei?
─ Bravo ţie! N-ai taine. La mare nu mergeţi?
─ Ba da dar nu merg eu….sau cine ştie poate că merg.
─ Mă duc la culcare. Să mă trezeşti la ora cinci.
Mama avea chef de poveşti însă mă simţeam epuizată să vorbim vorbe de dragul conversaţiei. Nu aveam dispoziţia necesară aşa că am lăsat-o pe mama singură în bucătărie. Am adormit cu greu. Mintea îmi umbla iar prin trecut, scormonea ceva amintiri frumoase. La patru m-am trezit. Eram obosită şi nervoasă. Am stat pe balcon aproape o oră privind într-o continuă disperare la blocul din faţă. Monotonie. Doar nimicul se auzea cum tace. Îmi trag blugii pe mine, îmi pun un tricou negru, rucsacul din hol îl trântesc în spate şi fug în strada. Aveam de mers până la gară în jur de 25 de minute pe jos. Oraşul avea aceeaşi tristeţe ca şi ziua. Inofensiv, de-a dreptul inert. Îmi plăcea să privesc lung la cozile interminabile la lapte. Paşii mei se auzeau în liniştea dimineţii şi zgomotul sticlelor de lapte. Oamenii stăteau cuminţi, cu capetele plecate aproape că nu se mişcau. Unii îşi aduceau scăunele să poată rezista numărului de ore până la sosirea maşinii cu lapte. Îmi era aşa de milă de ei !
Se vede gara şi un tren. Nu are cum să fie trenul meu. Ba da, el era. Am mers prea încet, am căscat gura prin oraş. Îmi dau seama că trenul se pregăteşte de plecare şi încep să fug. Gabi şi Mihaela mă aşteptau pe scara trenului ţipând la mine.
– Elena, fugi, hai, hai, hai….stai nene, bai nu pleca, nenea auzi aici la mine?
Degeaba încerca Gabi să oprească un tren pentru mine, nu mergea treaba aşa cum spera.
– Pune piciorul repede pe scară, te prind eu, hai odată, mişcă.
Mi-am aruncat un picior in faţa şi-am prins scara astfel încât am avut puterea să-mi menţin echilibrul pentru ca mâna nu a apucat bara ci tricoul lui Gabi. Am deschis ochii abia după ce am simţit mâna ei pe mâna mea. La această pornire necugetată a mea, au fost oameni din gară care s-au găsit să strige că mă calcă trenul, motiv pentru care am ţinut ochii închişi doar să nu văd, în caz de eşec, cum mă calcă un tren.
– Of, am reuşit…mersi Gabi, mersi Mihaela.
– Băga-mi-aş … era să cazi, la dracu, du- te în …ce dracu, fată, ai uitat să te trezeşti, ai ajuns la palat, gata frate, boiereală pe tine.
– Nu fată, stai calmă, aproape că nu am dormit, doar că am mers prea încet.
– La ce? Băi, nu eşti normală, pe cuvânt. La ce-ai mers încet?
– Îmi era dor de oraş, de lume, de tot, ce ţi se pare aşa de aiurea?
– Băi mă laşi? Mamă ce frică am băgat, tremur toată.
– Da, şi eu tremur.
– Da, şi tu, normal.
În tren era beznă. Unu sforăia fără jenă. Două babe o bârfeau pe una care-a leşinat duminică în faţa bisericii. Ne-am întins picioarele pe bancheta din faţă şi-am tăcut aşa, ca la un semn, până la Călăraşi. Când am coborât din tren am rămas gură cască la urâţenia ce-o vedeam întinsă în faţa noastră. Erau doar case vechi străzi pline cu gropi şi lume îmbrăcată ca la ţară.
– Mama mea, ce oraş ! ce …..mea, aici e Călăraşiul? Adică, nene, unde dracu-i oraşu’? Băi, nene, da’ ce urât e, ce de mizerie frate, să-mi bag…!
– Mai taci fată, poate pupi un pumn, mai taci. Asta e.
– Ete na, de la cine?
– Sunt mulţi tătari aici. Cartierul tătarilor e chiar aici, în zona gării.
– Şi ce, ai auzit tu că ăştia dau bine cu pumnu’? De-aia nu mai pot, mă doare în cur.
– Nu ştiu fată, zic şi eu aşa ….din auzite. Nici nu ştiu cum arată un tătar.
– Elena, spune tu pe unde-i fabrica minune? Uite o babă, mergi şi întreabă tu.
– De ce nu întrebi tu? Şi-aşa ai gura mare!
– Io o şi bat.
– Lasă că merg eu, Doamne ce stil ai….
Am întrebat-o politicos pe femeie şi mi-a răspuns la fel de politicos, printr-un singur gest al mâinii sale întinse pe sub nasul meu, în partea dreaptă. Privesc în acea direcţie şi am văzut fabrica la patru case depărtare faţă de gară. Gabi se distra copios de întâmplare, de ce era să mai zic? Am pornit cu toate spre fabrică. Aveam emoţii. La poartă, o doamnă foarte încruntată, a ţipat la noi o întrebare:
– Hei, voi unde mergeţi aşa de capu’ vostru, hă ? Ce credeţi ca-i aici ? Bal mascat?
– Pai, noi suntem de la Focşani, ne-a zis tovarăşa dirigintă să venim aici…să lucrăm…am terminat acolo profesionala…şi am venit să….
– Să căscaţi gura, hă ? Duceţi-vă în fundu’ curţii. Hai valea.
Nu ştiam câtă răutate aveam să întâlnesc aici. Gabi continua să râdă.
– Fundu’ curţii, Elena….aia era nefe, să mor io, ce căţea, şi tu Elena, te-ai speriat de ea. Hă? Hai în fundu’ curţii.
– Pe viitor te las pe tine să întrebi ceva, că şi-aşa te dai mare că le ştii pe toate.
– Da, fată, de acord. Uite un nene, mamă ce halat are!!!! Să mor io, mă duc la el să vezi ce succes am.
Se apropie de el, îl întreabă ceva şi omul vine la noi zâmbind.
– Vă aşteptam, voi sunteţi fetele de la Focşani şi o să lucraţi la început, pentru probe, în hala nouă făcută pentru voi. Acolo vă aşteaptă tovarăşa maistru Popescu. Cu mine o să faceţi protecţia muncii. Aţi înţeles fetelor?
Toate am răspuns în cor un „da” lung la comandă că de, eram învăţate. Tovarăşul de la protecţia muncii îşi pune mâna pe umărul meu, îmi zâmbeşte şi îmi spune că peste 30 de minute ne vedem în hală.
O doamnă bine făcută şi zâmbitoare ne aştepta la intrare.
– Vă aşteptam fetelor, haideţi să vă arăt hala în care veţi lucra o vreme. Sper să ne înţelegem foarte bine. Aici sunt maşinile, vă alegeţi maşina pentru care daţi examen şi la care veţi continua lucru în fabrica mare. Lucrul în serie necesită atenţie maximă şi îndemânare. Aici trebuie să ajungeţi la ora 6,30. Programul vostru e de opt ore cu o pauză de masă de 30 de minute. Eu vă pontez. Imediat o să faceţi protecţia muncii. Acum vă rog să luaţi loc la maşini şi să facem cunoştinţă. O să trec pe la fiecare, da?
Ameţite de atâtea informaţii am spus un „daaa” leşinat. Ce maşină trebuia sa-mi aleg? Nu mă pricepeam. Nu am lucrat pe maşini la Focşani. Am tăcut toate ca la un semn şi ne-am ales câte o maşină. Eu m-am oprit la una ce semăna cu o broască ţestoasă, era mică, turtită şi avea multe aţe pe un suport ce se învârtea. Acolo am rămas. Ştiam că-i zice maşină de cusut şi surfilat dar niciodată nu am stat în faţa ei. Acum era doar a mea.
– Cum te cheamă şi de unde eşti?
– Elena Şişu, sunt din Slobozia.
A notat într-un caiet şi a trecut mai departe. Priveam în hală şi mă minunam de geamuri, erau aşa de mari. Maşinile de cusut formau trei rânduri lungi şi între ele era un jgheab ce nu se termina, continua şirul maşinilor, de la un capăt la altul al secţiei. Acolo se punea produsul de la croit. Era încă linişte. Maşinile nu erau pornite pentru că tovarăşul cu protecţia muncii trebuia să ne facă fişele şi încă ceva. Nu mă atrăgea cu nimic locul meu de muncă. Era dezgustător, îmi venea să plâng. Într-un final apare şi tovarăşul cu protecţia. Îşi începe munca cu un caiet în care îşi nota ceva. Când ajunge la mine se aşază pe un scaun foarte aproape încât puteam să ne pupăm.
– Spune dragă, cum te cheamă?
– Elena Şişu.
– De unde eşti? Câţi ani ai?
– Din Slobozia, am..
– De unde?
Lasă pixul jos şi mă priveşte mirat, răvăşit, tulburat. Mă apucă de mână. Deja mi se făcuse frică de el. Ce-o avea omul acesta? Se dă la mine?
– Din Slobozia?
– Sunteţi trei fete, trei surori…nu-i aşa? Tatăl tău a murit la Smirna într-un accident…tu aveai vreo doi ani, trebuie să fi cea mai mică. Pe tatăl tău îl chema Ion ?
– Da. Dar de unde ştiţi dumneavoastră? Cine sunteţi? De unde mă cunoaşteţi?
Omului îi venea să plângă, avea ochii plini de lacrimi.
– Îţi cunosc povestea. În ’72 sau ’73 când a murit tatăl tău s-a scris în toate ziarele. Tot Călăraşul a fost la înmormântare, şi eu am fost. Am rămas marcat de jalea ce-am văzut-o la moartea tatălui tău, mama ta era mai mult leşinată, săraca. Plângea, leşina şi tot aşa. Iar tu…pe tine te lua toata lumea în braţe, erai aşa de mică, nu plângeai, îl priveai pe tatăl tău şi spuneai doar tata nani, tata nani, tata nani. Nu pot să uit niciodată moartea tatălui tău….câtă lume, autobuze întregi, apoi ziarele iar au scris despre înmormântare şi despre accident. Trebuia să se finalizeze ancheta într-un mod corect. Dar acum spune-mi Elena, te-a crescut omul acela…cum îl cheamă? Ţi-a dat bani pentru şcoală, ţi-a cumpărat haine? Dar surorile tale ce fac? Mama ta?
– Nu ştiu despre ce om vorbiţi. Pe mine doar mama m-a crescut. Surorile sunt în Bucureşti. După moartea tatălui meu, după ce-au terminat şcoala generală, le-a dat mama la o soră a ei, să facă liceul în Bucureşti pentru că nu putea să ne crească pe toate trei. Mama le trimitea pensia şi uneori câte un pachet cu mâncare.
– Mama şi-a refăcut viaţa?
– Nu. A încercat să se mărite după şapte ani de văduvie. A trăit cu omul acesta şapte ani după care ne-a dat afară din casa lui. Am stat în gazda o vreme, pentru că mama a vândut casa noastră. Acum locuim într-un apartament gol, cu două camere. Chiar daca-i gol suntem fericite că nu mai ţipă nimeni la noi. Ce a fost cu accidentul? Şi despre ce om spuneţi că trebuia să mă crească?
– Accidentul a fost muşamalizat. Tatăl tău nu trebuia să moară. Se propusese de către conducerea de la centru, de aici din Călăraşi, ca Ion să fie numit şef pe zona Smirna. Omul care a făcut ca totul să pară un accident a preluat conducerea pentru că mama ta a fost de acord ca el să te crească până la terminarea liceului . A dat semnătură ca el să nu facă puşcărie doar ca să ai tu condiţii, fiind cea mai mică.
– Adică…dumneavoastră spuneţi că tata a murit doar pentru ca un om să fie şef pe o zonă?
– Da, draga mea Elena. Nu pot să cred, Dumnezeu a făcut în aşa fel ca eu să te văd mare acum. O să am grijă de tine. Mama ta nu ţi-a povestit nimic ?
– Nu. Nu ştiu de ce…a fost ocupată cu plânsul. O s-o întreb azi.
– Te las acum cu şefa ta. Mai vorbim şi te rog să apelezi la mine pentru orice problemă ai.
Îşi şterge ochii de lacrimi, se ridică şi trece la următoarea fată. Eu am rămas pustiită şi mută de cele aflate. Mă gândeam la omul care şi-a încălcat promisiunea. De ce face Dumnezeu greşeli? Aşa trebuia să se întâmple cu mine, cu tata? În acea zi nu am înţeles nimic din ce-a spus şefa mea. Am dat drumul la maşină şi am privit lung la ea. Îmi venea să plâng. Nu ştiu cum a trecut ziua şi nici când am ajuns acasă. M-am trezit în faţa mamei, curioasă de răspunsurile pe care urma să le primesc.
– Mamă, de ce a murit tata?.
– Ce ţi-a venit? A avut un accident şi a murit. Cum a fost la fabrică?
– Vreau sa-mi povesteşti tot. Tot ce ai făcut în ziua morţii, de dimineaţa până seara, apoi vreau să ştiu ce s-a întâmplat în timpul înmormântării şi după. Mai vreau să ştiu numele omului care trebuia să mă crească până la terminarea liceului. Am aflat azi de la un om care a fost la înmormântare şi care-l cunoştea pe tata.
– La Călăraşi?
– Da mamă. Hai, răspunde-mi.
– Dimineaţa, pe la ora zece, eram în bucătăria de vară, eraţi toate trei cu mine, vă dădeam de mâncare. Pe tine te ţineam în braţe. Câinele a început să latre rău la poartă. Până atunci câinele a stat numai după tine, l-am bătut, l-am izgonit dar degeaba că venea tot la tine. Era mămica la poartă cu Ion, frate-miu. Nu mă înţelegeam cu ea, ţipa să leg câinele că a turbat, ce avea de ţipa la ea nu ştiu, că doar o cunoştea pe mămica. Dar uite, câinele simţea de ce venise, şi nu o lăsa să-mi zică vestea proastă. Cu tine în braţe am ajuns la poartă şi prin gard mi-a zis că a murit Ionel al meu. Te-am scăpat din braţe, am ţipat, am dat cu pumnii în casă, mi-am rupt părul din cap. Nu am mai fost om din ziua aia. Când la adus acasă eram numai pe el, îl certam că mă lasă cu trei fete…io mai ştiu, mamă, ce făceam? Durere mare, durere multă, mamă. Pe tine te ţinea lumea în braţe. Tu râdeai la tata, credeai că doarme. Lumea a avut grijă de tine. A murit toamna, în octombrie, pe 13 octombrie. După ce l-am îngropat fugeam spre seara la cimitir şi mă întindeam pe mormântul lui. Venea soacră-mea după mine.
– Cum a murit tata? Vreau amănunte.
Mă abţineam să nu plâng. Vedeam imagini clare dar nu din amintiri căci amintirile mele abia dacă le aveam de pe la şase ani.
– Păi, au zis că cumnatul meu, unchiul tău, soţul lui Rada, s-a băgat în cazanul acela sau cum s-o fi chemând, şi i s-a făcut rău, că acolo în fundul lui sunt ceva gaze toxice, şi tatăl tău a sărit la el fără să se asigure, fără scară fără nimic. I s-a făcut rău şi lui, dar oamenii au încercat să-l scoată pe cumnat primul, că el era mai rău. Nu au intrat după ei în cazan, au aruncat nişte funii şi i-au tras în sus, Dumnezeu ştie cum. Când să-l scoată şi pe tatăl tău, l-au scăpat de două ori. Ba că s-a rupt funia, ba că le-a alunecat din mână. Cică acolo se intră numai dacă ai autorizaţie. Tatăl tău a intrat să salveze o viaţă. Acela trăieşte şi azi şi io am rămas văduvă, cu trei fete de crescut.
– Acum spune-mi de ce trebuia să mă crească un alt om? De ce ai semnat să nu facă puşcărie?
– Mamă, omul acela a promis că mă ajută cu tine. Că-mi dă bani pentru şcoli, pentru nevoile tale. Dar nu am văzut nici un bănuţ de la el. Dacă nu semnam, se considera că e vinovat pentru că el dădea autorizaţie de intrare acolo unde-a intrat tatăl tău. Şi dacă făcea el puşcărie, Ionel nu mai învia. Aşa a vrut Dumnezeu, ce să-i faci.
– Şi pe om cum îl cheamă? Unde locuieşte?
– Ei mamă, e bine, are casă mare la Traianu, e director ceva, are maşină mică. Cum îl cheamă? Îl cheamă….Valeriu Istrate. Da, da aşa îl cheamă. Nu l-am mai văzut de mult.
– Da. Ce să zic? Nu mai sunt în stare de nimic.
– Aşa e, mamă.
Îmi era foame şi sete. Mă obosise o zi cât zece la grămadă. Universul parcă era altul. Am mâncat şi în tot acest timp am povestit mamei despre ce-am făcut la fabrică. După masă am plecat la culcare. Am adormit spontan. Au urmat zile plictisitoare, trezitul la cinci, mersul pe jos până la gară, apoi returul făcut seara. Încet oboseam. Dormeam cum ajungeam în tren. La fabrică nu aveam nici un spor, doar o imensă plictiseală combinată cu sictir. L-am căutat pe tovarăşul de la protecţia muncii pe care, culmea, îl chema Şişu. Nicolae. Exact ca şi pe bunicul meu. L-am rugat să mă ajute cu o gazdă ieftină, aproape de fabrică, condiţia de bază fiind că voiam să fim patru fete în aceeaşi cameră. Ideea era că plăteam mai puţin. Trebuia să facem şi schimbul doi, nu ne mai puteam întoarce acasă la ora 12 noaptea. A doua zi aveam deja gazdă. Era puţin cam departe dar nu am mai comentat, era ieftină, la o bătrână. Ea locuia împreună cu fata ei şi apartamentul îl dădea în chirie, iar noi locuiam singure. Dormitorul era destul de mare şi călduros. Ne-am mutat imediat. Mâncarea o pregăteam noi. Aceasta era compusă din omletă, uneori şi cartofi prăjiţi, doar că aici era mai mult de lucru. Mâncare gătită mâncam doar sâmbăta şi duminica, când ajungeam pe la casele noastre.
Într-o seară, în jur de ora 23,00 am ajuns la gazdă rupte de oboseală şi ude fleaşcă pentru că ploua torenţial. Bătrâna ne aştepta în bucătărie. Cum ne-a văzut a început să ţipe la noi cât putea de tare.
– Să plecaţi de la mine, curvelor. Eu nu am nevoie de curve în casă, la ora asta se vine acasă?
O întreb politicos încercând să o calmez şi să o contrazic la faza cu curvele.
– Doamnă, e o confuzie, priviţi la noi, suntem toate îmbrăcate cu halatele din fabrică, muncim mult pentru că suntem la început şi nu ne facem norma, vă rog să ne credeţi că nu suntem curve. Nu avem timp de băieţi.
– Acum plecaţi din casa mea…acum să plecaţi!
– Unde să mergem la miez de noapte? Afară plouă, vă rugăm să ne lăsaţi aici până mâine. Nu avem unde să mergem, înţelegeţi că mâine plecăm.
– Nu, nu, nu….vă luaţi ţoalele şi ieşiţi din casa mea, hai, afară cu voi!
Nu se putea discuta cu ea. Parca era nebună. Ne-am dus în cameră, am aruncat puţina îmbrăcăminte într-o geanta, am strâns plapuma, am legat-o cu o sfoară şi am ieşit în stradă în plină noapte şi ploaie. Eram ude, nu mai conta că altă apă curgea pe noi.
– Unde mergem Gabi?
– Las că ştiu eu. Mergeţi cu mine, asta e la casă şi avem două camere plus un hol, doar al nostru.
– De unde naiba o ştii?
– Stă una acolo, tot de la noi, Nicoleta. O ştii. Auzi Elena, ai apucat să-i termini la baba asta nesuferită prunele?
– Da. Au mai rămas vreo două. Când o vedea o să ne caute. Nu mă puteam abţine fată, eu la prune uscate fac urât, îmi plac mult. Mamă, ce plouă şi ce frig e, umblăm ca nebunele noaptea după gazdă! Nici câini nu sunt pe stradă. Poate ne ridică miliţia.
– Uite aici e. Parcă nu are câine. Hai să le batem în geam. Dar la care?
– Gabi, în curte sunt două case mari. Unde doarme Nicoleta? Mă gândesc să nu trezim proprietarii la ora asta.
– Uite la asta din stânga.
Se pune şi bate Gabi a mea în geamuri până a ieşit Nicoleta aproape dormind.
– Ce-aţi păţit?
– Ne-a dat afară baba şi am venit să stăm cu voi până la ziuă. Ce zici?
– Ce dracu să mai zic, hai că în casă, arătaţi ca nişte curci plouate.
– Aia şi suntem, credeai altceva? Mamă, am chiloţii fleaşcă.
– Toate avem chiloţii fleaşcă, nu eşti singura, nu te mai plânge!
Am adormit instantaneu. La fabrică nu am fost capabile de nimic.

Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

huh, man