Orizonturi

Mă întreb de ce mă abţineam din plâns când eram copil. Simt şi acum durerea în gât şi refuz să plâng. Cuvintele îmi rămân cu durere în gât, ca ne-plânsul din copilărie.
Toate faptele, gândurile, sentimentele…sunt în mine, undeva. Închid şi deschid porţi către ceea ce vreau să fiu ori să nu fiu. Am făcut inconştient gestul de a mă ascunde într-un plâns. Când am încercat să simt fericirea m-am izolat cu sufletul în realitate…şi sufletul a plâns. Când am încercat să-mi schimb destinul, hotărâtă să iubesc, să trăiesc m-am lovit de mâna sorţii şi am rămas pe loc. Trebuie să încep cu ceva, de undeva, nu vreau să rămân priponită în fabrica asta. Am în cap doar gânduri şi din pricina lor nu mai pot vorbi. Cineva spunea „suntem ceea ce vrem să fim”. Vreau să fiu om mare. De ce încep să-mi fac filosofia vieţii? Încerc să nu mai gândesc. Lumea se uită ciudat la mine.

– Mă duc să mă înscriu la un liceu.
Maistrul mă încuraja fericit:
– Aşa, foarte bine. La ce liceu te-ai gândit?
– Nu ştiu. Nu cunosc prin Călăraşi. E vreunul aproape de fabrică?
– Da este, Liceul Economic.
– Bine. Mă duc, după program, să văd ce şi cum.
– Mâine să-mi spui ce-ai rezolvat.
– Sigur. Abia aştept.
Îşi aduce aminte de şefa mea şi mă întreabă grăbit:
– Cum te înţelegi cu şefa ta?
– Ca şi până acum, adică deloc.
– Te-a băgat la maşină?
– Nu.
– Păi, şi ce faci toată ziua?
– Calc, mătur, repar maşini şi fac piaţa pentru ea.
– Cum adică să repari maşini?
Îşi aşează palma sub bărbie pregătit să asculte o poveste.
– Ete, mare scofală nu-i. Sare câte-o curea de la motor şi eu o pun la loc. Nu e mare scofală. Şi de ce să-i caut pe mecanici? Caut la ei câte-o oră! Niciodată nu-i găsesc.
– Cine te-a învăţat, Elena?
– Nimeni. Am văzut cum fac.
– Bine, fetiţa mea, ai grijă de tine, să te porţi frumos cu şefa ta.
– Am grijă. Fug în secţie, că iar mă ceartă.
– Fugi, fugi Elena.
Şefa m-a luat în primire din prima.
– Pe unde umbli?
– La tovarăşul Şişu am....
– Ce tot ai tu cu el? Ce te învârţi pe lângă el?
– De ce să nu mă duc? Am cumva maşină şi nu-mi fac norma?
– Trebuie să stai aici să mături, uite ce-i în secţie, îţi place?
– Da, io nu-s femeia de serviciu, aşa că nu mai mătur.
Supărată că-i răspund, îşi aşază mâinile-n şolduri şi ţipă la mine:
– Ei, lasă că vezi tu...treci la croit. Acum, să te văz ! Gură mare, hă, ce zici?
– Zic aşa: nu trec la croit pentru că nu ştiu. Nu am făcut croitorie aşa că, nu aveţi ce să-mi faceţi.
– Ba da, mă duc la director şi te spun.
– Bine, să mergeţi la director.
– Obraznică eşti fată, dar te aranjez io pă tine, ai să vezi.
– Abia aştept.
A plecat la masa de croit. Personal croia modelele. Faţa ei roşie, urâtă şi slabă parcă stătea să-i explodeze. Era de-o răutate drăcească. După terminarea programului am fugit la liceul de lângă gară. Înscrierile pentru seral erau în toi. Am întrebat ce-mi trebuie la dosar şi urma ca a doua zi să mă înscriu. Era o zi programată în care susţineam un test. Gabi, Mihaela şi Lili nu mă aprobau în ceea ce vroiam să fac, găsind tot timpul argumente contra. Gabi era cea mai pornită.
– Elena, la ce-ţi trebuie liceul?
- – Ai de gând ceva?
– Adică?
– Cum adică, adică? Că vrei să faci liceul înseamnă că te-ai gândit la ceva mai mult de-atât.
– Gabi, formulează întrebarea completă. La cum ai întrebat tu Ai de gând ceva? Orice om ţi-ar răspunde o grămadă de lucruri. În gând, în mod normal, ai multe, dar la un moment dat ai ceva aparte de îndeplinit. Mă refer la un fapt, o dorinţă ori îndeplinirea unei rugăminţi de la o altă persoană.
– Mamă, ce mi-o tragi cu filozofia. Adică vrei să te faci şefă la confecţii?
– O, nu. Asta exclus.
– Atunci ce?
– Vei afla la momentul respectiv, dragă Gabi.
– Nici tu nu ştii ce vrei. Crezi că te lasă câinele să mergi la şcoală?
Câinele era şefa de secţie.
– Nu ar avea de ce să nu mă lase. Şcoala începe la patru sau cinci după amiază. Nu am maşină, deci nu am normă, deci pot să merg.
– La schimbul doi ce faci?
– Nu ştiu, mătur şi curtea să recuperez absenţa mea de stat degeaba.
– Ai şi tu dreptatea ta. Va ieşi urât, îţi spun.
– Tot ce-a fost a fost urât, nu-mi pasă dacă tot aşa va fi.
Gabi, se strâmbă a sătulă şi se întinde în pat cu un uşor oftat de oboseală. Mă aşez pe prag să fumez. E o plăcere să stau singură în noapte, cu gândurile mele, cu amintirile, cu ideile şi tot ce-mi trece prin minte. O singură întrebare îmi pun seară de seară: cum să fac să plec mai repede din fabrică. Privesc spre cer şi mă văd copilă în sat. Nu îmi aduc aminte să fi râs. Încerc să-mi amintesc o secvenţă de joacă. Dar mă văd altfel. Tot timpul singură.
Treceam pe lângă biserica din sat şi începeam să mă închin cu credinţă, până ce ajungeam departe.. Făcând semnul crucii mă simţeam om mare.
Lumea admira gestul meu şi-l lăuda în faţa mamei. Aveam şase ani când plecam în sat să cumpăr pâine, stând la cozi imense câteva ceasuri bune până ce reuşeam să o cumpăr într-o îmbulzeală disperată. Apoi, după amiaza, stăteam la coadă, cu bidonul de gaz în mână. Treceam pe lângă biserică de patru ori pe zi şi de fiecare dată mă închinam. Acum trec pe lângă biserici şi-mi spun: „biserica, trebuie să mă închin…”.mă închin şi spun ‚ „Doamne ajută-mi”.
Acest închinat e necesar, sunt pe drumul omului mare şi….cer. Sunt pe drumul cu nevoi şi multe răscruci şi...cer. La baza minţii mele, găsesc detalii pentru fiecare lucru întâlnit. Merg pe un drum al nevoii, al plânsului, al durerii. Parcă destinul e altul, poate că la răscruce am intrat pe o altă străduţă.
– Nu te culci?
– Gabi, mă sperii! Mai stau să fumez.
– Treaba ta, io mă culc.
– Bine faci, noapte bună!
– Elena, ai să mori!
– Da, şi tu vei plăti la gazdă mai mult. Ha, ha!
Mă aflu că merg pe strada altuia şi simt că nu acesta e destinul meu. Întodeauna mi-a fost frică să merg singură pe stradă, pentru că ştiam un câine mic şi rău care mă lătra de fiecare dată. Îmi plăcea să merg pe strada mea pentru că mă simţeam în siguranţă şi oamenii mă cunoşteau. Chiar dacă mergeam pe mijlocul drumului, câinele tot mă lătra. Am încercat de multe ori să merg pe o stradă vecină cu a noastră, nu mă simţeam bine pentru că nu ştiu de ce admiram fiecare casă, mi se păreau mai frumoase decât cele de pe străduţa mea….însă, mergând, îmi dădeam seama că nu sunt în siguranţă. Nu poţi merge de mână alături de un alt destin. Suntem ceea ce vrem să fim. Mergem pe drumuri alese de noi. Plângem, pentru că nu suntem acolo unde trebuie, unde ne-am propus ori unde ne-ar plăcea să fim Ne temem de câinii care latră.
Trebuie să închid toate porţile lăsate deschise.

Am reuşit să mă înscriu la liceu. Fericită, am fugit la tovarăşul Şişu.
– Am reuşit, urmează să susţin un examen.
– Felicitări, mă bucur pentru tine!
– Mulţumesc. Rămâne să vorbesc cu şefa. La ea e o problemă.
– Nu are cum. Şefa ta e la seral, ar trebui să te înţeleagă. Sigur nu vei avea probleme.
– Câinele ăla? Nu cred, zău.
– Acum, te duci la ea, îi zâmbeşti frumos şi-i povesteşti ce şi cum. Te va lăsa la şcoală.
– Eu fac pariu că nu mă lasă. Staţi liniştit, aşa voi face.
– Bine, Elena. Apoi când pleci îmi spui.
– Da, da, da. Mă duc. Pa.
– Pa, Elena! Să faci aşa.
– Aşa, da.
Era atât de insitent că uneori nu ştiam cum să plec mai repede. Omul ăsta e singurul ce stă să mă asculte.
Acum, aici la Călăraşi, mi-am dat seama, că în copilăria mea, singurul ţel era acela să o fac pe mama fericită arătându-i că nu o observ când plânge, că nu îmi este foame, că nu îmi trebuie jucării, că nu-mi este frică să stau singură în casă. Am crescut cu nodul durerii în gât. Acum am nodul durerii de a face altceva decât doreşte mama. Am crescut vrând să-i demonstrez că nu o văd şi nu simt realitatea plină de lipsuri şi nimicuri. Acum realitatea e lipsita de mine.
– Iar fumezi?
– Da .
– La ce te gândeai?
– De ce întrebi Gabi? Eu fac asta?
– Ce?
– Te întreb la ce te gândeşti?
– Întreabă, cine te opreşte?
– Mi-e indiferent gândul tău, părerea ta, toţi oamenii îmi sunt indiferenţi. Faceţi ce doriţi cu viaţa voastră, iar voi să mă lăsaţi să fac ce vreau cu viaţa mea. De fapt ce viaţă am? E un mare căcat în care respir, muncesc, plâng, râd. Râd? Când am râs? Hm. E ciudat râsul. O strâmbătură de-a lungul şi chiar de-a latul feţei.
– Eşti bolnavă. De unde dracu ştii să vorbeşti aşa? Nu stai să gândeşti ce spui.
– E uşor. Laşi gândul liber.
Ce gând?
– Când ai întrebat cu voce tare ce gând? în minte gândeai altceva. Poate chiar un râspuns, sau te întrebai dacă înţelegi răspunsul ce-l vei primi. Gânduri suprapuse.
– Nu înţeleg nimic.
– Citeşte şi tu o carte.
– Capra cu trei iezi. Ce-mi pasă? Citeşte orice. Ai mare nevoie.
– Asta crezi tu.
– Asta se vede, asta exprimi.
– Ce exprim?
– Nimic.
– Elena, decât să fiu ca tine...nu mulţumesc. Tu nu ai trăit nimic din viaţă şi tot tu eşti supărată. Ce vină am eu că tu eşti tristă?
– Nu am spus nimic de vină. Te du şi te culcă. Mâine muncim.
– Dar tu? Te du tu prima. Munceşti şi tu.
– Io mai stau.
– Cum vrei, hai pa. Ai să mori cu-atâtea ţigări, prinţesă.
– Nu am eu norocul ăsta.
Îmi place să rămân singură. Întind picioarele, mă las pe spate, mă sprijin de-o găleată. Capul îl las uşor pe marginea ei şi privesc satisfăcută cerul. Îmi vine să râd şi râd. Râd? Ce chestie şi râsul. Întind mâinile în sus, spre cer, depărtez degetele şi privesc cerul prin ele. Acum pot să spun că m-am spălat cu cer pe mâini. Şi capul îmi atârnă jumate în găleată. Fumez. Fumul se-ntoarce în ochi. Gâtul mă ustură de-atâta fumat. Îmi aduc aminte de viaţă şi de mine. Nu am trăit copilăria pentru mine. Urmele paşilor rămân umbre ce râd în faţa ochilor mei…umbre, umbre, umbre. Mă ridic pe urme şi merg inconştientă spre aceeaşi umbră…nu pentru că asta îmi doresc ci pentru că am încurcat de multă vreme drumul la răscruce. Mă plictisesc de gânduri şi de fumat. Intru în casă. Fetele dormeau. Hainele sunt peste tot. Nu aveam dulap de haine aşa că le ţineam pe scaune. Eram patru fete şi aveam patru scaune. Aveam două paturi. Eu dormeam cu Gabi. M-am aşezat uşor să nu o trezesc. Când mă simţea uneori înjura. Înjura şi în somn.
– Şefa, vreau să vă rog ceva.
– Zi.
E clar. Nu mă priveşte. Trece cu o cretă pe un material gros şi negru, un model. Stă încruntată. Ce urătă e!
– Am intrat la liceu, la seral. Vă rog să mă lăsaţi ca la ora patru să plec.
– Nu se poate.
A apăsat aşa de tare cu creta, că s-a rupt.
– De ce?
– Cine crezi că-ţi face norma? Aici se lucrează fată nu se face şcoală. Asta e.
– Deci nu mă lăsaţi?
– Nu.
– Eu nu am normă. Ştiţi că nu am maşină. Vin sâmbăta şi lucrez.
– Îţi dau maşină.
– Când?
– Uite, hai cu mine.
Aruncă restul de cretă şi mă duce spre secţie. Îmi arată o maşină de cusut veche. O ştiam stricată. Nu ştiam să lucrez cu genul ăsta de maşini.
– Eu nu lucrez la maşină de cusut.
– Păi te dau afară.
– De ce?
– Pentru că refuzi să lucrezi.
– Şefa, am învăţat şi-am dat examen la surfilat nu la asta.
– Nu mă interesează. Dacă nu intri în maşină, merg la tovarăşul director, îţi fac referat şi te dau afară.
– Pentru că vreau să merg la liceu?
– Pentru că nu munceşti.
– Maşina asta nu merge.
– O repari.
– Nu sunt mecanic.
– Asta e, merg la tovarăşul director chiar acum.
A plecat spre biroul directorului. Gabi îmi face semn cu mâna să merg la ea.
– Te lasă la şcoală?
– Nu. Nu vrea şi pace. E rea ca dracu.
– Unde a plecat?
– La director, mă dă afară.
– De ce, fată? Ce i-ai zis?
– Că vreau să merg la şcoală şi că nu ştiu să lucrez în maşină de cusut.
– Fată, maşina aia e stricată. Ce-a zis?
– Băi, da’ eşti culmea Gabi, tocmai ce ţi-am zis. Mă duc în curte să fumez.
– Elena, dă-o-n p...a mea de ţigară, stai că vine câinele şi muşcă din noi, nu pleca.
– Mai taci, Gabi, mă scoţi din sărite.
– La dracu, tu vezi ce am în ladă?
– Da. Ai ţoale. Bagă mare, altfel te dă afară şi pe tine.
– Freci menta toată ziua, măcar de m-ai ajuta!
Se întoarce spre ladiţa cu materiale, apucă de o mânecă şi o trage nervos la maşină. Halatul i se lipise de spate. Ne facusem halatele prea scurte. Aveam probleme cu şefa de secţie din pricina picioarelor. Nu erau bărbaţi la maşinile de cusut. Mecanicii, zăboveau vreme bună pe la vreun motor de dragul unui picior.
– Nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să freci o mentă ca a mea. Şi cum vrei să te ajut? Eşti într-o ureche? Merg la fumat. Hai pa!
În difuzorul secţiei se aude o voce ce repeta un mesaj, „Şişu Elena să se prezinte de urgenţă la tovarăşul director”. Ajung la uşa directorului. Bat şi intru. Secretara spune acrită şi sperită:
– Spune.
– Sunt Şişu Elena.
- Intră, te aşteaptă.
Directorul era aşezat la un birou mare. Fereastra din spatele lui era deschisă. El era tânăr.
– Bună ziua, sunt Şişu Elena.
– Cunoşti problema pentru care te-am chemat. Şefa ta ţi-a făcut reclamaţie. Vreau să ascult şi varianta ta.
– Nu ştiu ce anume v-a povestit. Doresc să-mi termin liceul. Am spus că vin şi sâmbăta să muncesc. Nu am maşină de cusut pe secţie de câteva luni. Nu văd cu ce aş rămâne în urmă. Rugămintea mea e să mă înţelegeţi şi să-mi daţi voie la şcoală.
– Nu se poate aşa ceva. Nici vorbă.
– De ce nu se poate? Şefa mea de ce merge la seral iar eu nu am voie?
– E altceva cu ea şi nu te priveşte pe tine. Rămâne aşa domnişoară.
– Cum?
– Nu mergi la şcoală. Hai, înapoi în secţie.
– Nu mulţumesc. Tovarăşe director îmi dau demisia. În aceste condiţii nu rămân în fabrică.
– Tu domnişoară, nu eşti în măsură să-mi spui ce să fac, mai ales să-mi spui de condiţii. Clar?
Am făcut stânga-mprejur, am deschis uşa şi când am vrut să o închid, curentul a împins-o cu putere. Din biroul directorului am auzit geamul cum se sparge. Am continuat să merg. M-am dus la serviciul personal să-mi scriu demisia. Doamnele s-au mirat că plec. Mă înţelegeam bine cu ele. Mi-au spus că voi plăti ceva bani pentru că eram obligată să lucrez o perioadă pe contract. Când va afla mama ...Am hotărât să plec la Slobozia.
M-am întors la gazdă şi mi-am făcut bagajul. Nu am apucat să le spun fetelor că plec, oricum ar fi criticat gestul meu. În tren îmi pregăteam discursul şi încercam să mă enervez pe ceva. Trebuia să fiu în faţa mamei fermă.
Când m-a văzut că intru în casă cu ditamai bagajele s-a ridicat în picioare şi a venit spre mine.
– Elena ce faci aici, ce-i cu bagajul ăsta după tine?
– Am venit acasă definitiv. Mâine merg şi mă înscriu la liceu. Tot mâine îmi caut de lucru.
Mă privea lung. Nu era nervoasă.
– Treaba ta mamă. Dacă tu crezi că vei reuşi eu nu am ce să-ţi fac.
– Chiar nu ai. Te rog să mă laşi în pace. Voi reuşi singură.
– Eşti fată.
– Da sunt fată. E vreo problemă?
– Toti şefii îşi bat joc de fete. Tu nu ai tată, nu ai fraţi şi nu are cine să te apere.
– Nu-şi bate nimeni joc de mine.
Dădea din cap că nu, a jale, a disperare. Părea că murise cineva.
– La ce liceu mergi?
– Nu ştiu. Merg acolo unde sunt locuri.
– Unde te angajezi?
– Mamă, abia am venit acasă, nu ştiu unde. Caut în tot oraşul.
– Să cauţi Elena, eu nu am bani să te ţin în liceu. Pe mine, mama m-a trimis cu vaca pe câmp.
– Acum vrei să merg şi eu cu vaca? Eşti culmea. Pentru că surorile mele au putut termina liceul iar eu nu pot, îţi vine foarte greu cu mine. De ce? Nu-ţi cer nimic.
– E greu, ai să vezi.
– Mulţumesc pentru încurajare. Acum vreau să mănânc. Pot?
– Da ce întrebare e asta?
– Dacă ma iei aşa ce naiba vrei să mai cred?
– Hai să-ţi pună mama. Eşti prea nervoasă măi Elena. Ce-i cu tine mamă? Se poate?
– Aşa sunt eu.
– Alecu e bolnav mamă. Moare. Mă tot cheamă la el. Mi-a zis Marioara, soră-sa.
– Aşa, şi?
– Eu ziceam să mă duc mâine la el. Moare Elena, îl văd pentru ultima dată. Te-a chemat şi pe tine. Nu poate muri până nu ne vede.
– Mă cheamă? Nu merg. Nici tu nu mergi.
– Eu zic că ar fi bine să mergem. Ne-a ajutat, el nu era om rău. Te roagă mama să te faci bună. Prea te-ai înstrăinat de mine, de Dumnezeu.
– Mamă. Mamă nu mergi la niciun Alecu. Nu mergi, aşa zic io.
Avea lacrimi în ochi. Mă privea ţintă-n ochi.
– Elena te-ai câinit, eşti de-o răutate ieşită din comun. Parcă nu mai eşti tu.
– Oamenii au făcut asta din mine. Dacă traiam cu câinii eram mai bună.
– Nu e bine, nu, nu. Eu nu te-am crescut aşa.
– Hai să terminăm discuţia. Mă duc să mă culc.
– Aşa faci mereu. Când nu-ţi convine, pleci. Aşa eşti tu.
– Bine mamă aşa sunt eu. Noapte buna.

Primul liceu la care m-am prezentat cu dosarul, a fost cel de Construcţii. Din păcate nu mai erau locuri libere. Următorul a fost cel de Chimie. Acelaşi răspuns am primit, toate locurile sunt ocupate. Secretara m-a îndrumat către liceul cu profil uman, de lângă gară.
– Liceul are locuri libere pentru seral, mergi acolo domnişoară.
– Am şanse să intru? Ăla e cel mai bun.
– Da, da mergi liniştită, sunt multe locuri.
Îmi era frică să intru în curtea liceului. Prind curaj şi intru în secretariat. M-am mirat când am văzut secretara cu zâmbetul pe buze. M-a tratat cu o amabilitate ieşită din comun. Cu angajatul a fost mai greu. În cap aveam tot felul de scheme. Mă întrebam pe cine cunosc. Am intrat într-o cafenea. Doar băieţi. Am deschis un ziar şi mi-am văzut de ale mele. Unul cu tupeu a venit la masa mea.
– Bună domnişoară, ce faci? Singurică, singurică? Cum te cheamă?
– Mai ai?
– Ce?
– Întrebări.
– A, nu.
– Bine, acum poţi să pleci.
– Eşti de-aici?
– Adică?
– Din oraş?
– Mai ai?
– Ce?
– Întrebări.
– Văd că nu am trecere la tine. Sunt aici, dacă te răzgândeşti mă chemi.
Dau ziarul din faţă să-i văd faţa. Avea în păr gel, pe faţă era plin de coşuri, brunet şi-atât.
– Pa.
– Pa.
. După ce pleacă mă trezesc la masă cu un altul. Nu era puştan, avea verighetă şi semăna cu Nichita Stănescu.
– Bună, ce faci domnişoară?
– Veniţi cu rândul?
– Sunt vecinul tău, nu mă cunoşti?
– Nu. Nu prea am stat acasă. Nu cunosc vecinii.
– Lucrezi în Călăraşi, la fabrica de confecţii, faci parte din gaşca din cartier, umbli cu Covrig, Florin, Ionuţ.
– Da chiar aşa e.
– Ai venit acasă?
– Da. M-am întors definitiv în oraş. Vreau să mă angajez. Cum te cheamă?
– Ah, scuze uite am uitat să mă prezint, eu sunt Sandu. Pe nevastă-mea trebuie să o cunoşti. O cheamă Cati, e blondă. Hai că o ştii că-l plimbă toată ziua pe băiat.
– Sandu, îmi pare rău dar nu vă cunosc.
– Lasă, mă, nu-i nimic. Cu vecina vorbesc, întreabă pe mama ta de noi.
– Îmi caut de lucru. Mă poţi ajuta cumva?
– La noi dacă vrei. Eu fac Turcia. Aduc ţigări şi ţoale. Vindem aşa prin vecini. Suntem la început, să ştii că merge treaba bine, mai ales cu ţigările, io le aduc la juma de preţ, cum să nu cumpere românu. Ce zici?
– Da. Nu am altceva de făcut.
– Mă bucur. Hai cu mine acasă şi vorbim cu Cati ce şi cum, da?
– Nu azi. Ne vedem mâine dimineaţa. De acord?
– Gata măi, s-a făcut.
Azi, mi-a mers bine. Cum am ajuns acasă, i-am povestit mamei ce-am făcut şi am întrebat cine sunt Sandu şi Cati. Îi cunoştea. Familie serioasă şi înstărită. Mâine voi merge la ei pentru prima zi de lucru.
– Unde vinzi?
– Nu ştiu, stabilim mâine.
– Câţi bani îţi dă?
– Nu înţelegi că nu am discutat niciun amănunt? Cum era să o fac cu un străin? Nu-l cunoşteam. Acum sunt convinsă că sunt oameni serioşi astfel că de mâine voi lucra.
– Ai grijă să nu îţi propună să te culci cu el, o fi vecin, da nu se ştie ce-are în cap.
– Am înţeles, nu trebuie să-mi spui în fiecare zi.
Mama tace. Îmi este milă de ea. Chiar dacă i-am vorbit mai răstit ori nu i-am vorbit trei zile, îmi este milă de ea. Acum are figura ce o ştiu. Suferă.
– Ce ai mamă?
– Mă gândesc la Alecu. A fost bun, a fost şi rău.
– A murit?
– Nu vorbi aşa Elena.
– Te aştepţi să-şi revină? Dacă e pe moarte, moare, care-i problema?
– Domne Maica Domnului, da rea mai eşti! Nu-ţi e frică de Dumnezeu?
– De ce, că moare Alecu? Nu, nu mi-e frică. Să moară ce să-i fac eu?
– Tu de ce eşti aşa pornită pe bietul om? Pe tine te-a iubit foarte mult. La tine nu a ridicat vocea sau palma aşa cum mi-a făcut mie.
– Tocmai de asta îl urăsc, s-a purtat urât cu tine. Eu nu-l voi uita şi nu-l voi ierta de-atunci, când ne-a dat afară din casă. Dacă tu nu ai fost marcată e problema ta. Cum crezi că m-am simţit, când am venit de la şcoală şi am văzut bagaju-n drum? Cum crezi că am dormit noaptea la gazdă când amândouă mâncam dintr-o farfurie? Cum crezi că mă simţeam când dormeam la casa de copii, când te bătea ori când îmi băteai în geam să-ţi deschid uşa?
– Ai dreptate Elena, aşa e.
– Şi-atunci? Ca ce chestie insişti să mergi la el?
– Pentru că moare.
Se întinde după o batistă şi-şi suflă zgomotos nasul.
– Bine, poţi să mergi.
– Hai mamă şi tu, Nu fi rea. Te strigă şi nu moare până nu te vede. Aşa a dat Dumnezeu. Scoate din tine rătatea asta că nu-i bună.
– Mergi tu şi pupă-l din partea mea.
Of, of, ce să mă fac?
– Când mergi la el?
– Mâine. Merg cu Marioara.

Dimineaţa am mers la Sandu şi la Cati. Aveam ceva emoţii. În sufrageria lor marfa era frumos ambalată.
– Elena, pentru prima zi îţi dăm mai puţină marfă, să te obişnuieşti. Vei vinde cu florăresele, te bagi între ele cu măsuţa, pentru că aşa eşti ferită de panacoţi. Preţurile le-am scris pe foaia asta.
– Până la ce oră stau?
– Până la ora două. Vin eu să te iau.
– Bine.
– Cum vrei să-ţi dăm banii? Zilnic sau vinerea pe-o săptămână?
– Vreau zilnic.
– Te plătim în funcţie de vânzări.
Era prima oară când vindeam ceva. Dacă vindeam. În prima zi am vândut cinci tricouri şi-o pereche de papuci. Îmi venea rău, să leşin. Stăteam în plin soare. Florăresele aveau umbrele. Când am ajuns acasă m-am lungit pe jos. Nu am mâncat, am adormit aşa până a doua zi.
Mama era mulţumită pentru banii care-i aduceam acasă. Am vândut o luna între florărese după care comerţul s-a mutat în piaţa mare a oraşului. Aici vindeam suc la dozator. Asta am făcut toată vara. În familia patronilor mei s-a iscat o ceartă şi a trebuit să mă retrag. Începeam şcoala şi încă nu aveam loc de muncă. Mama era din zi în zi tot mai nervoasă. În oraş era un patron ce se dezvoltase peste noapte cu marfă tot din Turcia. El avea magazine şi un depozit de cherestea. Am fost în audienţă fără speranţa că mă va angaja mai ales că urma să-i spun adevărul, referitor la programul meu cu şcoala încă de la începutul conversaţiei. Omul a fost înţelegător. Urma să încep de-a doua zi.
- Te angajez, tu chiar ai nevoie de ajutor, dar uite unde te bag. Vezi maşinile alea mari din curte?
- Da, le văd.
- Acolo mergi de mâine. Le încarci cu cherestea. Când nu pleacă maşini întorci cheresteaua.
- Cum o întorc?
- Îţi explică şeful tău. Domnul Mocanu e în curte. Te duci la el şi te învaţă. Azi îţi faci formele de angajare şi mâine dimineaţa la ora şapte fix te prezinţi la muncă.
- Vă mulţumesc.
- Nu ai de ce. Îmi pare rău pentru tine, eşti micuţă, slăbuţă. În magazine am fete. Te ajută băieţii cu treaba. Eşti singura fată între cinci băieţi.
- Nu e o problemă asta. Prefer să lucrez cu băieţii.
Era infernală munca. Îmi intrau aşchii în mâini. Maşinile erau înalte şi nu ajungeam să ridic bucata de lemn ce măsura aproape cinci metri. Băieţii au decis să mă urc în maşină şi doar să le trag una peste cealaltă. Era mai uşor aşa. Căldura în maşină ducea la leşin. Se lipeau toate pe mine. Lucram în pantaloni scurţi şi maiou. La fiecare treizeci de minute luam pauză de câte o ţigară. Când auzeam vocea lui Ilie Alexandru, patronul, ne rupeam picioarele să ieşim cât mai repede de-acolo.
La ora patru jumătate mergeam la liceu. La început mi-a venit greu să rămân cu ochii deschişi până la ora nouă seara. Trebuia să şi înţeleg ce se preda, hm, cam greu. Mama mă aştepta acasă cu masa pusă. Adormeam de multe ori pe masa din bucătărie, fără să mai apuc să mănânc. Erau zile când plângeam de oboseală. Duminica o simţeam pe mama cum mă privea pe furiş.
- Ce-ai de te uiţi aşa la mine?
- Arăţi ca un om.
- Dezvoltă. Ce eram înainte de-a fi om?
- Erai frumoasă. Acum ai făcut muşchi aici la mână iar la faţă eşti neagră.
- Mamă, eu muncesc cot la cot cu bărbaţii. Vrei să arăt ca o prinţesă?
- Mi-e milă de tine, Elena. Daca aveai tată nu munceai atât.
- Asta e. Te rog să nu mai pomeneşti de asta. Ia şi tu viaţa aşa cum e.
- O iau, o iau. Tu eşti bărbatul în casa asta.
- Io sunt. Da acu de ce plângi?
- De mila ta. Plâng de mila ta.
- Înseamnă că arăt ca dracul.
- Elena, trebuie să mergem să culegem porumbul.
- Când?
- Sâmbăta viitoare.
- Mergem, ce să facem.
Mama a primit şapte hectare de pământ de pe urma tatei. Pe el a pus porumb, floarea – soarelui, grâu şi vie. Era greu pentru ea, era prea mult pentru o vădană. Mergeam în sat şi mama mă trimitea pe mine după căruţă.
- Nu înţeleg de ce mă trimiţi pe mine după căruţă. Tu cunoşti lumea mai bine.
- Pentru că la tine vine dacă-i chemi. Eu sunt vădană şi toţi bărbaţii îmi fac propuneri să mă culc cu ei.
- Of, Doamne.
- Da, aşa dacă mergi tu, de mila ta vin.
- Iar milă. M-am săturat de-atâta milă. Bine, mă duc.
Culegeam la porumb câte o zi întreagă. Apoi căram cu coşul la capătul rândului, în grămezi, pentru a încărca mai repede căruţa. La culesul viei îmi plăcea mai mult, culegeam şi mâncam struguri