27 iunie 2010


Nu am apucat să scot hainele din saci. Am dormit cu Daria în braţe. Dormea uşor. Din când în când mă strângea de mână. Verifica să vadă dacă sunt acolo. Nu am dormit. Mă simţeam foarte mică. Dimineaţa am vrut să-mi fac o cafea. Aveam un cuptor cu microunde. L-am primit de la o studentă, bună prietenă cu mine. Aveam o cană. Aveam şi cafea. Era într-un sac. Oare în care? Am lăsat cana cu apă în cuptor timp de trei minute. Cafeaua a ieşit bine. O găsisem într-un final.
Priveam camera cu tristeţe. Loc mic, saci mulţi. Daria dormea. Unde fumez? Am ieşit pe pragul uşii. M-am aşezat, am pus cana între picioare şi mi-am aprins o ţigară. În faţa camerei aveam baia. Mirosul urât de la wc era de nesuportat. Cafeaua avea gust ciudat. Prima zi în altă parte. Prima zi de libertate. O linişte ciudată.
- Mami!
- Da, iubita mea.
- Ce faci aici?
- Uite, fumez şi beau cafea.
Se trezise devreme. Părea tristă. Se aşează lângă mine. Îşi lasă capul pe umărul meu.
- Ce miroase aşa?
- De la wc. Ai dormit bine?
- Îhî.
- Ţi-e foame?
- Nu.
- Nu ai mâncat nici ieri.
- Nici tu nu ai mâncat.
- Eu am avut treabă.
- Mami!
- Da.
- Când scoţi din saci?
- Imediat. De ce întrebi?
- Vreau rolele. Pot să mă dau aici, pe hol?
- Da, poţi.
Aveam loc de trecere de la uşă pănă la pat. Să găsesc rolele într-un război al sacilor era o realizare. Am scormonit câteva minute până am dat de ele.
- Mami, sună telefonul.
Nu auzeam. Telefonul era la un metru de mine iar grija aranjatului mă blocase în altă lume.
- Mami, cine e?
- E tatăl tău.
Priveam cum sună. Nu aveam curaj să răspund. Simţeam o frică acută.
- Mami, răspunde.
- Răspund.
Şi am răspuns.
- Da.
- Ţi-am spus să iei tabloul cu tine mireasă. De ce nu l-ai luat?
- Nu l-am luat.
- Să ajungi azi în cartier şi să-l iei. De ce nu l-ai luat? Ţi-am zis să-l iei, eu nu am ce face cu el.
- Nici eu.
- Eşti tu mireasă, cum nu ai ce face? Îl arunc la gunoi.
- Aruncă.
- Îţi convine aşa?
- Da.
- Ţi-am spus mă să iei tabloul?
- Da. Am spus că nu am unde să-l pun.
- Te aştept azi, să vii să-l iei.
- Bine.
- Ajungi?
- Nu.
- Eu vorbesc seri...
- Altceva mai vrei?
- Adică?
- Adică răspunde la întrebare, e simplu.
Daria se lipise de telefon. Îmi făcea semne cu mâna să nu merg. Părea speriată. Încercam să închid şi nu reuşeam.
- Ce întrebare?
- La revedere.
Am închis. Mi-am dat seama că tremuram. Îmi era frică. Toată noaptea i-am auzit vocea. Îl auzeam pe holul căminului cum tuşeşte. Îmi părea că uşa se deschide şi că întreabă: ce faceţi voi aici? Chiar, oare ce făceam noi acolo?
- Mami, să nu mergi la el.
- Nu merg. Trebuie să mâncăm ceva.
- Nu-mi e foame.
A venit Mihaela, buna mea prietenă studentă. Venea foarte des şi mă întreba dacă mai am nevoie de ceva. Tot cu Mihaela a mâncat şi Daria. Măcar ea să fie ok. Am reuşit să aranjez ceva din saci. Instalez calculatorul. Îmi era dor de proiect, de oameni. Acolo era locul spre care fugeam de frica lui. Mă calmam de fiecare dată. Însă, acum, m-am supărat. Mă simţeam atât de mică, foarte mică. Aveam nevoie de ei. Trebuia să mă descurc. Am început să scriu. Nu mă puteam opri, nu respiram, nu auzeam, scriam.
Pe un drum fac paşi.
Paşii fac un drum.
Limbaj rigid, tehnicism
Lumea se explică
Divinitatea nu, e strictă.
Trăind port vina vieţii
Un nimic trecător e vântul acesta
Imprimat în sângele meu
Am gustul chinului în gură
Nu mă priviţi,
Nu râdeţi
Ironică trăire iubind la infinit
Cine sunt eu?
Cine sunteţi voi?
Greşesc cu viaţa.
Lumina scoate la suprafaţă lacrimi.
Întunericul închide dureri
Situându-se deasupra raţiunii
Prea multe porţi.
Un râset se aude după a şaptea soartă
Îmi mută Domnul sufletul
La periferia umilului.
Sub piele am pământ
Sub pământ e umbra sufletului
Sunt un compus chimic neînsufleţit.
Sunt nematerial şi un nimic.
Un ceva deosebit, recunosc
Orizontala lumii văzute
Nu o trăiesc, o respir în moarte
Nimeni nu are curajul să mă atingă.
Râdeţi de două ori mai mult
Trăiţi viaţa şi în locul meu.
Nu mă priviţi,
Nu râdeţi.

Nu-mi era foame. Daria era senină şi părea mulţumită. Nu era aşa. Ştiam asta. O făcea pentru mine, la fel procedam şi eu cu mama.
Soacra ne-a făcut o vizită fără să anunţe. M-a surpins vizita. A stat câteva minute privind în cameră. Apoi a plecat. Daria a reacţionat brutal.
- De ce ai venit?
- A venit bunica la tine, Daria.
- Să pleci, pleacă, hai, hai.
- De ce iubita lu bunica? Cu ce am greşit eu?
- Pleacă de aici.
Aceleaşi cuvinte. Se repetă o soartă. Acelaşi destin ce râde de mine.
Bunica Dariei, s-a întors după câteva ore cu mâncare caldă. Fetiţa mea a refuzat să mănânce. Ştiam că-i este foame. Când a văzut mâncarea, a început să plângă.
- Daria, te roagă mami să papi. Uite ce frumos miroase.
- Nu vreau, nu mănânc de la ea.
- Dar buni e bună. Hai şi papă, te rog din suflet, uite, îţi dă mami ca la bebeluşi. Tu deschizi guriţa şi eu fac avionul. Da?
- Bine.
Astfel a mâncat câteva linguriţe de mâncare. M-am bucurat. Atunci mi-am dat seama că-mi era foame. Mirosul mâncării a stopat foamea. Oricum nu ajungea şi pentru mine.
- Mami!
- Da iubita mea.
- Acum noi suntem săraci?
- Nu suntem săraci, dimpotrivă, suntem bogaţi.
- Dar noi nu avem casă.
- O să avem, îţi promit.
- Când?
- Peste un an, adică peste patru anotimpuri.
- Îmi iei o casă cu piscină?
- Nu ştiu.
- Auzi, mami?
- Da.
- Dar de ce nu iei şi tu un televizor mare în lising?
Nu m-am putut abţine şi am râs.
- De ce râzi?
- Pentru că nu există lising la televizoare.
Noaptea, ne-am luat în braţe şi am adormit împreună cu ea. Mi-am dat seama că nu am făcut pipi de două zile. Îmi priveam mâinile pline de zgârieturi. Mâine trebuie să fac rost de un frigider. Cu ce să mă îmbrac? E prima înfăţişare la tribunal. O să fie bine.

Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

eu, așchie de nuc