mama nu știa să cânte doar atunci când plângea, părea că se roagă, dar blestema blestema „nonsensul” de a-și crește singură copiii blestema neavutul pentru care lupta în fiecare zi până la sânge până când i se toceau unghiile pe mormântul care urma să-i curme fericirea uite, chiar și-n vremurile astea avansate, semănăm cu jupânii lui Caragiale alții cu figurile disperate ale lui Munch că nu-și pot imagina cum o pisică ar mânca stele și nici că profesorul și-a lecția din inerție sau din pricina salariului, că are omul obligațiuni severe; a copilului de-acasă care-l întreabă de dulciuri deci alt „nonsens” venit din purgatoriul inocent al vieții acesteia frumoase că pân' la urmă tot în Pub te oprești să bei, să înjuri, să te desparți de credința în God vreo 5 minute să te holbezi peste umăr la tabloul din perete care ilustrează ceva din epoca renascentistă să-ți calculezi intrările și veniturile pe luna asta de iarnă de parcă nu ar fi fo
Durerea este dubla.
RăspundețiȘtergereExista un absolut de care ne ascundem la umbra cerului si pe care ne temem a-l cunoaste(preferam sa-l inventam ca pe un Dumnezeu), dar mai fiinteaza in noi un infinit, ca un fel de lovire a pumnilor(sic, sic!), spre cer.
Intre infinitul mare si cel mic, interior, suntem noi suportand cu durere presiunile. De cele mai multe ori rezistam cam o viata.