Postări

Se afișează postări din decembrie, 2013

Iubite

iubite,
privește timpul și gândul
și-apoi pasul căzut peste zăpezile noastre
măsurându-ne a surâs și a primăvară
aducerile de spate

iubite,
podul cu vise stă ascuns 
noaptea face cu mâna umbrelor
leagănă-se-n suflet cântecul inelului dăruit
pentru că hora copacilor goi
cântă-n ceruri declarația ta de iubire

iubite,
te voi iubi până ce mă voi uita
dincolo de maluri și de munți răsfrânți
aducându-ți la picioarele tale
buzele mele precum o ploaie a mântuirii

iubite,
am răsfoit într-o mușcătură de măr
timpul regăsirii noastre

Secolul ciomagului

În secolul al XIX-lea, parvenitismul, avariția și imoralitatea, constituiau teme în romanele realiste. Motivele principale erau, desigur, parvenitul și avarul. Ce ciudat, în secolul al XXI-lea, motivele principale s-au acutizat pe realismul manifestat în secolul al XIX-lea! Teme alese din realitate, cuprinzând aceleași conflicte politice, culturale, sociale, psihologice. Rezolvarea problemelor? Se utilizează tehnica detaliului, atât în literatură și pictură, cât și în politică sau mediul social. După tehnica detaliului se aplică tehnica ciomagului, care, de fapt, a existat încă de pe la anul 397 î.Hr., atunci când Socrate spunea: ”În momentul în care se află pe picior de egalitate cu bărbatul, o femeie devine şeful acestuia ”, prin urmare instituia aplicarea unui picior distanță între bărbat și femeie. Pe de altă parte, Galileo Galilei învață de la oricine (”Nu am întâlnit niciodată un om atât de ignorant încât să nu am ce să învăţ de la el.”), că poți căpăta echilibru și dincolo de p…

inchiziția

ceea ce era firesc în dublul tău rol a devenit o anomalie
eternitatea vulgarului devine un manuscris absurd
vorbești despre răbdarea mea?
nu-ți poți imagina câte gânduri am așezat pe genunchi
și nici socoti răzvrătirile
dezamăgirea preotului din Heliopolis a cuprins lumina din templu
și uite cum privim la cocoașa adunată
ca niște străini
răsfirați de cenușă și bătuți de ploi
construim ziduri secetoase
și le numim averi
stai să înțelegi sensuri și lași să-ți curgă pe tâmple viața
filosofia devine un tragic sumar
un raport spre alte speranțe
continui să-ți târăști picioarele spre o lume prea înaltă
să-ți auzi sângele țipând a sete
să-ți burdușești nopțile cu vise
dar preferi să înțelegi departele
chiar dacă nu l-ai ajuns niciodată

să fie viața mea...

să fie 
o apă prin care nu poți vedea mai departe
o frunză peste care nu poți trece
să fie
visul împlinit peste buze tăcute
un anotimp
un cerc
un pas 
un val peste nopțile promise
să fie
o poveste cu miros de castane coapte sub stâncă
o mână care să-mi tacă ne-spusul
un maxim de zi
uite cum nu pot spune de ce azi sunt mai mică în ochii tăi vânduți vieții
să fie
fântâna cu promisiuni ne-promise
stau să mai urc o scară arsă cu vise
pentru că te iubesc
și pentru că mă trăiești
iubirea mea

dau timpului răgazul meu, fabulosul magic al ascunsului, dau clipei ce nu s-ar aștepta să vrea și dau tot ceea ce-mi aparține lumii.

Cădere

spun că nu mai scriu poezii
dar îmi aduc aminte de mama 
vorbea cu florile 
le spunea că sunt frumoase
acum privesc florile de la tine
culorile parcă sunt din altă lume
petalele se foiesc de plăcere
apoi vine vremea căderii
una câte una
privesc o petală căzută
şi mă întreb de câte zile o aştept
căderea o doare?
ca un mănunchi de flori îmi este gândul
cu timpul voi rămâne fără
trupul meu aşteaptă momentul căderii
şi atunci pământul se va întreba de durere

nici ea nu poate

cerul a văzut tristeţea în ochii ei
s-a speriat şi s-a ascuns după lună
luna a văzut lacrimi la picioarele ei
s-a speriat şi s-a ascuns după Stella Maris
dar ea a rămas cu pământul
şi-a făcut culcuş de regină lângă o fântână 
a început să se roage
nopţile să le cheme
să le vorbească despre pietre şi trecut
tristeţi valsau pe roua dimineţilor duminica
e ziua când încearcă rochia de mireasă

un copil cu părul cârlionţat
îi spune ”mamă”
apare în vis dimineaţa
sărută paşii făcuţi de el
ştie că nu poate veni
pentru că nici ea nu poate să rămână
mai mult de şapte ani
ea respiră fiecare anotimp până când pielea
prinde miros de iarnă

drumuri julite...

depărtarea s-a acomodat cu uitarea
o să-ți amintească un gând fugar
de ce tăcerea îți e așa de surdă
și picioarele tale așa de obosite
depărtarea s-a lipit de pleoapele tale mirate
și abia mai deschizi ochii prin lume
printre coaste lovite auzi șuieratul vântului
tu înțelegi că această singurătate nu este plină
nici goală
nici bună și nici sătulă
masa care șade între tine și celălalt
a devenit normalitate
și lumânarea-și poartă singură de grijă
pentru că-ți știe ruga
și pentru că depărtarea s-a acomodat cu noi
adunăm brațe văzute pe cer
în fântâna din Dublin ninge ușor
cu drumuri julite în coate a pustiu