Secolul ciomagului

În secolul al XIX-lea, parvenitismul, avariția și imoralitatea, constituiau teme în romanele realiste. Motivele principale erau, desigur, parvenitul și avarul. Ce ciudat, în secolul al XXI-lea, motivele principale s-au acutizat pe realismul manifestat în secolul al XIX-lea! Teme alese din realitate, cuprinzând aceleași conflicte politice, culturale, sociale, psihologice. Rezolvarea problemelor? Se utilizează tehnica detaliului, atât în literatură și pictură, cât și în politică sau mediul social. După tehnica detaliului se aplică tehnica ciomagului, care, de fapt, a existat încă de pe la anul 397 î.Hr., atunci când Socrate spunea: ”În momentul în care se află pe picior de egalitate cu bărbatul, o femeie devine şeful acestuia ”, prin urmare instituia aplicarea unui picior distanță între bărbat și femeie. Pe de altă parte, Galileo Galilei învață de la oricine (”Nu am întâlnit niciodată un om atât de ignorant încât să nu am ce să învăţ de la el.”), că poți căpăta echilibru și dincolo de prostia evidentă a unora.

În fiecare secol s-a accentuat relația dintre mediu și personaj. În politică lucrurile sunt identice și mereu perpetue. Dornici de parvenire, politicieni, scriitori, pictori, cântăreți, regi și președinți, Papi ori Preacuvioși, recurg la șantaj, pentru a obține scaunul de pe cea mai înaltă treaptă a societății. Interesele se încâlcesc oricum, iar balanța justiției pare într-o rână (cea a fabulosului, judecând după judecățile lor!) și realitatea parcă se distorsionează împreună cu mentalitatea, căpătând valențe comice, cu un gust perfid de pelin. E-he, ce vremuri, vor spune bătrânii încă în viață (vai de pensia lor!), atunci când le mai sunt tăiate din drepturi, cu scopuri social – umanitare!

Și începem să credem în realitatea superioară. Studiem și creștem. Învățăm să ne depărtăm, asimilând capacități prea dure și greu de suportat pentru condiția umană, așa că dăm pe-afară spuma certitudinilor, adică depărtarea de vise și accentuarea pe concret. Ei bine, de aici putem vorbi de dispreț. Măști umane defilând pe ulița omului de rând. Ce vină are el? Cum explică familiei că suprarealismul devine o voce intenațională? Că niște scriitori și artiști vor schimba mentalitatea societății lor rigide și sufocate? Secolul XX continuă, sub alt chip, imoralitatea, parvenitismul, avariția, teme ce se vor găsi mereu pe masa de lucru a Făuritorului, indiferent de secol.

Metoda debarasării absurdului de confruntările zilnice se face cu ajutorul cuvântului. Acesta descătușează starea autorului în forme lirice, trăgând după el mirări și semne de întrebare. Lectorul se regăsește ori stârnește în el fantasme, furii, neliniști și chiar acceptări ale unor situații inexistente. Orice ușă deschisă cuprinde o cameră cu amintiri din trecut. Încercarea de nou sustrage, prin esență diferită, aceleași forme imorale și sufocante. Mersul înainte este, de fapt, un pas bătut pe loc cu aceeași monedă. Acest timp separator cu două uși, trecut și viitor, nu este unul avansat, ci în naiva închipuire copilărească a celor care prea-cuvântă în strări filosofale, este doar o altă transpunere a acelorași fapte într-un spațiu numit evoluție. Evoluția? O repetare într-o altă eră. Similitudini cu iz de aburi și concesii cu parfum de trecut.

Individul monostatic nu există. Pierderile nu sunt singulare, iar această tendință de evadare spre lucruri pe care stăpânirea nu pune preț, nu este altceva decât o emancipare a vechilor mituri.

Se pune preț pe cultura generală a supraomului, dar prea puțini se întreabă de calitate. Calitatea de Om, în primul rând. Iată că evoluția a pierdut înțelepciune tocmai cu lucrurile mărunte, dar care valorează mai mult decât un gram de aur. Echilibrul nu se caută. El se găsește în fiecare om. Piatra care-l lovește peste picioare, praful care-i intră în gură, ploaia care-i roade obrazul ori lacrima care-i desenează riduri, vin în contact cu abisul și-l îndeasă mai mult în pământ. Vina că reușește să meargă mai departe îl face, totuși, mai sărac. Tehnica ciomagului, în secolul XXI, capătă aceleași forme cum temele realismului căpătau în secolul al XIX-lea. Parvenitul și avarul sunt actorii principali pe scena acestei lumi. O lume paradoxală, grăbită, cinematografică, cu poftă de viață la mese gata pregătite, o lume caragialescă, pretinzând, sub îndemnul iubirii, că frumusețea se află în lucruri mari. Sisifi cu ciomege sadice sunt pe drumuri cu sens unic. Rămâne doar să privim la aceste două uși, trecut și viitor și, în naivitatea noastră, să visăm preț de câteva clipite la omul monostatic.