Postări

Se afișează postări din 2016

sttt

sttt, ascultă Doamne, florile cum râd
şi spune-mi care vrea să-mi fie-n vis
a mea
pe veşnicie?

sttt, ascultă mamă, povestea celui galben
el se credea a fi un cal, un murg
dar nu am vrut să-i spun că-i trandafir
aşa că am tăcut
şi-acuma fug
să văd ce face colo în grădină

sttt, ascultă tată, paşii mei sunt mov
m-aplec uşor în faţă
tu crezi că am să zbor?
cel alb de-acolo, da, e fluture sau ce-i?
mi-l prinzi? te rog în braţe să mă iei
să-i spun că mâine îl aştept în zori

sttt, ascultă cerule, la tine sus sunt munţi?
să-mi iau la noapte florile sub pernă?
să-i spun amicului meu Tom, că-i mâţă
că el tot sare sus pe lustră
crezând că-i liliac sau cine ştie ce
în mintea lui chiar miaună
a lup fireşte
mă-nchin cu Buni, râd, îmi spun Doamne păzeşte
şi fug degrabă iarăşi între flori.

sttt, ascultă omule, n-ai vrea măcar puţin
în lumea mea să te cobori?
te-aş servi cum ştiu mai bine
cu o dulceaţă bună de afine!

să îți povestesc

să îți povestesc de un hedonist?
cuvintele se ascund în buzunare
iar eu
precum o mirare filosofică scrisă de jeanne hersch
dovedesc transpuneri universale
nu întoarce capul
privește în ochii mei și spune-mi dacă se văd urme de lupi
haita m-a biruit
uite cum în cercul oamenilor s-a spart o iluzie
nu mă folosesc de metafore
nici de martiri
suflu greu din cauza frunzelor
m-am acoperit surprinzător în munte
deasupra timpului au explorat ciudații culoarea ochilor socratici
între timp eternitatea s-a sfârșit
epicurian ți-am șoptit că
roua încolțește pe frunte în fiecare dimineață

beția

Se rupeau din cer bucăți mari
Cimitirele străluceau noaptea, iar tocurile doamnelor pe asfalt
Făceau un zgomot de clopot duminical
Nu mai credeți în magie – așa striga cerșetorul din centrul orașului,
Dar nimeni nu-l bagă în seamă
Amicul zice să mergem la pub
Eu spun – ok, dar cine plătește? Zice el – eu plătesc, fraiere. Când ai plătit ultima oară băutura?
Ăla de la pub mă știe
Plecăm beți dimineața și dimineața e beată și ea
Strada se încolăcește în picioarele mele
Amicul se răstoarnă și alunecă precum un cerc în cercuri
Nimic amuzant și nici fatalist că zice el – nu mai am, mă, nu mai am muză. S-a dus dracului tinerețea mea. S-a dus cu muza. Amândouă m-au înșelat. Sunt un nenorocit. Ies la pensie.
Se rupeau din cer bucăți mari
Gropile se umpluse cu spumă de mare
Războiul începuse de mult și groaza era așa o normalitate dată dracului
Teoria chibritului e ca teoria mâinii stângi
Pescarul bătrân așteaptă pe coastă
Mereu același val care să-i spele barba și mereu aceeași barcă îl așteaptă la mal Unde…

naivitatea

câtă naivitate trebuie să ai în sânge să te crezi fericit? țărâna are aripi. frige strâmtoarea valului. stai să clatin țipătul clopotului din ultima zi de duminică, apoi îți rămân.

pe spatele vieţii

pe spatele vieţii am găsit tatuat un gând despre iubire
mi-au trebuit toate nopţile să înţeleg
de ce zâmbetele oamenilor îl găsesc atât de straniu
pentru că viaţa nu mi-a vorbit de fericire
am stat nemişcată aşteptând să-mi pese de sângele meu gol
care-mi alerga nepăsarea prin ochi a întrebare
de ce nu mi-a vorbit viaţa de fericire
şi de ce duc în spate o iubire pe care niciodată
nu o voi vedea

oamenii zâmbăreţi ridică braţele spre cer
probabil se roagă la zeul lor pentru ceva
am încercat să adun pe buze o parte din timpul lor
sperând să-mi uit existenţa
într-un loc unde apa ascunde secrete
n-aş ajunge nicăieri cu umbrele mele
cu suspansul că un mâine e mai nesigur ca un azi
că poate pasul acesta e ultimul
şi că totuşi foamea e o normalitate

aşa cum iubirea s-a oprit pe spatele vieţii mele
tot aşa m-am oprit pe pragul morţii
cerând o zi în minus

Nebunul alb de casă

Pe dealurile din faţa mea
Vântul îmi cântă a fericire
Îmi cade mereu la picioare

Oare şi azi să-mi sprijin ochii de cerul acesta?
În tălpi mi-am tatuat moştenirea casei
Praful prin care bunicul şi-a lăsat umbra

Albul casei
Păpădia va vrea să-şi scuture puful?
În coate port loviturile copilăriei
Jocurile inocente au căzut în ochii mei
Ca prima zăpadă din iarnă
Am uitat că am avut timp
Şi zâmbetul se tot împietreşte pe faţă

Ah, albul casei
Oare apa mă va recunoaşte?
Străine drumuri mi-au intrat în oase
Dar calea spre casă nu o voi uita niciodată
Pentru că aerul, apa, pământul şi albul ei
Au miros de busuioc şi gutui
Luminează muntele şi pământul acesta Doamne
Adu-mi vorbele prin care albul acesta nebun mă tace
Să le fac coroană de flori pe capul mamei
Adu-mi lătratul câinilor aici aproape de mine
Să-l fac una cu mine plămadă
Şi apoi să creştem împreună printre străini
Care-şi sfarmă-n ochi puritatea
Tăcerea şi urma din pământ

Muzica de Meditatie - Epic Theme by BM Fyc & Dorina Sisu

Imagine

gândul

gândul? sunt aproape de cuvânt?
pământul: viață și moarte. liniștea spinilor cântă lângă inimă, sărută copacul cel porți în mâini.
alinarea cu omul: un dans dulce și sacru al pașilor dubli.
pământul: viață și moarte. liniștea spinilor cântă lângă inima lui.
alinarea cu omul: un dans dulce și sacru al pașilor dubli; perechile vibrează în aceleași dureri.

abordarea

Noi am abordat viața dintr-o poziție înaltă. Ea a crezut că ne ridicăm deasupra ei. De aici a venit totul. Amintiri vechi. Copilăria? Inocența ochilor bătrâni. Am dat, fără să știm, dreptate în rând cu suferință. Nu am cerut. Când ești copil, ceri. Ai crescut așa. Ai sperat în nopțile mute. Ai uitat să fii adevărat. Viața? E frumoasă tocmai prin slăbiciunea noastră, prin faptul că o trăim și nu o știm. Aceștia suntem noi: abordăm totul de sus, dar suntem niște insecte.

Poezii de Dorina Șișu la Radio Moldova

https://archive.org/details/3010165MINUTEDEPOEZIEDoriaSisuPloesteanu1




Poezii de Dorina Șișu la Radio Moldova

în urma lui Boccaccio

am devenit un concept într-o lumină care strânge
clipele vechi?
delirul spaimei
conturul unui cerc în care mă rostogolesc
în colecția ta de inimi s-a strâns și un timp
l-ai folosit drept scuză
sau poate chiar ai apreciat transfigurarea unui concept
nu e nimic mai nou decât vechiul
sunt tot aici
Boccaccio fugea de întuneric
e casa, pot spune nedemn
e casa în care nașterea se repetă hibernal
caustic o mână se leagă de altă mână
formând o scară a imaginației din bazarul cu vise
hai că rămân cu tine
mai spune-mi
mai cântă-mi viața ta la un pahar cu vin roșu

viața e o dispoziție

mi-am dat seama că și visul trece
că tot ce fac e ca o apă
lumina vine uneori chiar spre seară
și bate la tâmpla mea
mă strigă să o privesc din umbră
ca și cum chirceala frunzelor din toamna asta
ar avea mai multe de spus ca de obicei

astă vară îți spuneam de ocean și de delfini
de fântâna mea din Dublin
îți spuneam de viață și de speranțe
dar visul nu se schimbă
devenind alți oameni în aceeași piele

aripile au căzut de mult
cred că eram copil și îmi imaginam cum zbor
mă gândesc și acum la ele
dar nu le mai văd
aud un zgomot stricat de secundă ofilită
aud pașii mei din trecut cum se întorc
știu că am rămas la fel
o femeie cu privirea în pământ
regretând că s-a născut fără să atingă pământul

în dimineața asta de joi

nu e o scuză că doar joia 
ceasul rămâne fără timp
hoțește-mi fie jurământul deasupra sudului
că el potolește o frunză moartă
care se plimbă prin părul meu
crezând că-i sunt toamnă
nu descriu anotimpuri
nici stări
nu umplu golul din morminte
că nici tăcerea nu știe să povestească
despre tristeți
sau despre orice
despre vinul roșu
sau despre războaie
prin pașii tăi
am călcat în dimineața asta de joi

cubul

Ai un cer deasupra. Sub cer ești tu... și umbra. Refaci imaginea cu pânza albă. Copacul şi tu. Asamblează imaginea pe femeia care-şi duce parfumul de iubire în fiecare vis. Realitate fără ochi, fără mâini. Mută. Dincolo sunt semnificaţii pasagere.

urletul

Și dacă sunt mai bun decât tine, tu de ce ești mai rău și încerci să mă distrugi? Dacă îți spun că nu ești perfect, de ce nu te gândești că nu e o calitate? Dacă îți spun că nu am nevoie de răutatea ta, de ce continui să-ți arunci veninul în sufletul meu? Oare capacitatea ta de a înțelege ceea ce faci altora e atât de redusă? Prostia ta o consideri calitate? Ce fel de om ești? Când te privești în oglindă crește inima în tine când îți spui: „sunt cel mai tare, că l-am distrus pe x ori pe y, și uite cum le este frică de mine”. De fapt, le este scârbă, silă, lehamite și te privesc oarecum indiferenți. Dar ce-ți pasă? Ești atât de prost încât nu poți gândi la mai mult și basta! La ce să mă gândesc, să nu mă mai consum, că am impresia că-s aiurea? Uite, așa suntem toți, de fapt, ca acest fum de țigară, care se duce în sus și dispare cine știe unde! Dacă tot dispărem, de ce ne chinuim să lăsăm ceva în urmă? Hai că, dacă e de bine, e ok, dar dacă ești al dracului și faci numai rele în jurul …

recenzie la „Incursiune în romanul grec-latin” semnată de Melania Cuc

Incursiune în romanul greco-latin Apărut  la Editura Transilvania,  în cadrul Colecţiei Cititor de Proză, ( aparţinînd  Proiectului cultural de anvergură, coordonat de  Emanuel Pope), – volumul Incursiune în romanul grec-latin, autor Dorina Şişu, se constituie în unul dintre evenimentele editoriale de marcă ale anului 2010. Nu trebuie să citeşti toate cele aproape 150 de pagini ale cărţii pentru a te dumiri că un astfel de demers, literar, nu a fost gîndit pentru  ,,ronţăitorii,, romanelor roz-bombon şi nici pentru cei care nu deţin dorinţa de incursiune în ceea ce ne place să credem că este matricea culturii europene,- avem aici geneza însăşi a Literaturii pe care,  noi o disecăm  mai mult  dintr-o memorie colectivă, la îndemînă, decît după studii aprofundate, de gen. Dorina Şişu sparge pojghiţa blazării contemporane, coboară în tainiţe străvechi şi, cu uneltele  căutătorilor de comori intelectuale indubitabile, reuşeşte să scoată pe piaţa de carte o lucrare care, cred eu, ar trebui …

Recenzie la ”Incursiune în romanul grec-latin” semnată de Menuţ Maximinian

Romanul grec-latin Scriitoarea Dorina Şişu propune publicului o incursiune exploratorie în tainele romanului elenistic şi latin, relevând funcţia de propulsare a unor semnale continue în evoluţia europeană ulterioară a romanului. Spaţiul, timpul, sacrul şi profanul, limbajul ca vector de mesaje, se interferează iraţional şi ameţitor. După cum declară în prefaţă Virginia Paraschiv, Dorina Şişu este un intelectual cu spiritul liber şi nealterat de prejudecăţi sterile. După cum se prezintă în aceste texte antice, romanul este mai mult sau mai puţin inteligibil. Călătoria în literatura universală, în special în cea romanescă, felul în care literatura a influenţat istoria omenirii, sunt puncte pe care scriitoarea le atinge în această carte. Sunt prezentate cele mai valoroase romane ale antichităţii, în care aventura şi călătoria reprezintă modul de viaţă al unor personaje care rătăcesc în permanenţă pe drumuri mai puţin umblate în căutarea unui ideal, a unei identităţi. Călătoria este o ma…

O carte eveniment! - recenzie la ”Incursiune în romanul grec-latin” semnată de Emil Druncea

O carte eveniment! Obişnuiţi cu stiluri preţioase şi uşor snoabe de către teoreticienii literaturii de la noi, am pornit cu jumătate de elan la lecturarea cărţii scrise de Dorina Şişu „INCURSIUNE ÎN ROMANUL GREC-LATIN”,Editura Transilvania,”2010, în colecţia Cititor de proză .Ce m-a bucurat încă de la începutul lecturii a fost stilul simplu dar profund al scrierii,semn că talentul de prozator al autoarei este prezent şi viguros şi ne pregătim sufleteşte să citim romanele care vor veni. Despre autoare nu ştim decât că este cadru universitar la Braşov şi vom afla împreună despre carte în rândurile ce urmează.Structurată în patru capitole,lucrarea de faţă vrea să ne aducă la suprafaţă geneza romanului antic grec şi latin. O acţiune curajoasă dacă ne gândim la sursele de cercetare,puţine ,vechi,texte uneori criptate,pe care autoarea se nevoieşte să ni le decripteze .Aşa cum arată încă din Cuvânt înainte,autoarea îşi propune să cerceteze iar nouă ne propune să aflăm despre „semnificaţia că…

ah, moarte

...și se rostogoleau luminile reci peste trupul meu. credeam că lanțul acela ruginit, care mi-a cuprins glezna piciorului drept, e din imaginația mea. un urlet stins de lup mă alintă în fiecare noapte. of, verdele! acel verde mă îngână între noapte și zi, verdele suspansului reținut de gorile, care se holbează din noroi la palmele mele, șoaptele mute spuse continuu de moarte, construiesc un zid sisific pe pânza mea.. un actor cu rol mediocru se naște în fiecare dimineață în oglinda la care privesc. spune-mi, zice gândul meu, spune-mi de tine, de iubirile tale, de plânsul tău. nu pot. moartea privește fericită în ochii mei. spune-mi, se roagă gândul meu la alt gând, spune-mi ceva cu voce tare. nu pot. moartea așteaptă cuvântul să-l ucidă, ori să îl ascundă. mă sugrumă de gât tăcerile, mă privește această lume și probabil că mă va judeca pentru lașitate. of, lume tăinuită, nezărit talent epistolar, ce-am mai putea regreta acum în fața sfârșitului?

lăuntrul

un urlet se agață de tine sau tu preferi, cu sinceritate, suferința amintirilor pe care le ai în fața Joanei d'Arc. crucile scot zgomote sâsâitoare. te lași într-o parte și îți legeni viața pe un os. o materie indiferentă, praful, deține rolul suprem. batistele parfumate din mâinile femeilor divorțate, se închid împreună cu un bilet de tren. privești pe geam. viața de afară nu e treaba ta. tremură piciorul a nemângâiere și a singurătate. nici eu nu vreau aplauze. lumina reflectoarelor e un adevăr otrăvit. cel mai fals moment e acela în care îți faci rolul după cum spune regizorul. din motive mediocre am alunecat paradoxal de partea sfârșitului vieții. uite vezi, așa am hotărât eu fără voia ta, așa am sfârșit excelent un lucru mărunt la care toți se închină și-i zic Viață. câtă naivitate trebuie să ai în sânge să te crezi fericit? croind la fiecare pas dorința de pustiu viu te face diferit? țărâna are aripi. ce fierbinte e vântul atunci când îl dorești! frige strâmtoarea valului. s…

cine am fost eu?

mi-am croit o poveste bizară. un verde crud a crescut în loc de mine și nu știu dacă această dilemă e a mea, ori sunt purtătorul unui final care abia începe?

cine sunt eu?

cu povestea croită de tine, poți umbla toată viața. îi poți spune taior, rochie sau mantie de ploaie. un ceva care să te apere mereu de factorii externi. îți croiești viața uneori poate prea lungă la mâneci, prea largă la talie, ori prea scurtă. niciodată nu e așa cum ți-ai dori de prima oară. povestea croită de tine poate fi povestea atâtor oameni. la fel și ei. triști. fericiți. înșelați sau iubiți. totuși...povestea croită de tine, ajunge să fie veche. o poți arunca? o așezi bine? te întrebi ce-ai să faci cu ea? atunci când rămâi singur, caută în buzunarele acestei povești pe care ai purtat-o până la capăt. sigur dai de un bilet pe care scrie...

telegrama

cumva maratonul cuvintelor sau al zicerilor fără dezlegare
cumva marșul ca un fir întins
cumva tu și eu ca două numere pare
un ghem și un zid
cumva toate acestea ne-au unit depășindu-ne
mi-e foame de odihnă
ți-o fi sete de mine? nu aleg magicieni în lectura mea ocazională
sunt trucuri și minciuni infidele
te aleg pe tine așa cum ești - o carte vie - să te respir prin toamnă
ca un aer curat dimineața
ca un vin roșu seara
ca un ceva obligatoriu de iubit pentru că mi-e foame
pentru că ți-e sete alegoria somnului ține de îndoială
alergatul ține de ...nu știu precis
cred că e o chestiune aiurea
atât de aiurea că mi-a picat fisa în timp ce-mi beam ceaiul
și citeam presa proastă de azi
auzeam oricum fuck-urile trecătorilor iar gradul de educație civică
îmi scăzuse sub nivelul mediu
până și muza s-a băgat în lada frigorifică
de unde scoate limba la mine
la fiecare cinci minute telegrama: măgarii din insulă sunt fericiți stop iepurii sunt mici stop ciorile-s ca niște porumbei stop azi e ziua de băut …

dar spune-mi

dar spune-mi: din care piramidă ai zămislit iubirea? pe care treaptă-naltă mi-am rătăcit privirea? doar viețile, iubite, se duc, se cern, se ning; pe fruntea ta deplină se odihnesc și spinii. ah, am rămas doar muguri în mâna primăverii! eu îți presar în sânge făgăduință dreaptă, și punctul cardinal pe pleoapa-ți stângă șade.
m-ai contopit în vinul cel roșu dinspre toamnă, m-am frânt apoi în două în viscolul din iarnă. am tot atâtea trepte cât ai zidit murind. iubește-mă trăind!

de mă priveai...

de mă priveai, privirea-ți se-aprindea în mine și-n flăcări trupul răspundea iubirii, iar urmele-ți ardeau pământul. nimic nu ne-ntrebam, iubirea mea. trăiam prin reci poteci, dar vezi, urmele-ți ard și-acum pământul.
acesta e un vis, iar zorii îl omoară. un strigăt stă în prag ca jalea să-l cuprindă, un rug ciudat îmi pare și vântul ce-mi șoptește pe fugă la ureche: să îl iubești copilă, să îl iubești deplin, fă dulce să devină al șarpelui venin, iar dacă dinspre sud furtuni vei auzi că vin, să pregătești paharul, pe masă gol să fie, în el se vor vărsa în noaptea fără lună, dureri și chin din oameni ce vântul ți le-aduce. paharul se va sparge în zorii dimineții când ochii-nchiși devreme pe el se vor deschide. e liniște și-mi pare că îmi vorbesc pereții. aud cum geme un păianjen care-a visat același vis cu mine.
și tu te-ai întrebat ce este nemurirea? e infinit în prelungire, iubite, adu-ți aminte de un drum, mereu o joacă de cuvinte, o arcă înspre Rai deschisă. ți-aduci aminte ziua …

tu ce faci?

Tu ce faci? Omule, urcă mai departe de canonizare. Arderile sunt în ochii tăi sălbatici. Ai fi putut să taci, dar ai vorbit. Ai tăiat întâmplările cu tăceri. Ai călcat nesăbuit în sânge. Dar eu? Sunt așa cum sunt: am lăsat drumul alături de Piatra Sacră, Hotarul Sacru să treacă peste cenușa mea. Nici tu nu vei auzi șoapta curajului, nici eu nu voi înțelege veșnicia.

corbul pe sârmă

bine că tu nu haiku nici eu haiku hai-hui mai degrabă pe gardul de sârmă al pușcăriei uneori mă prefac în corb și umblu pe deasupra capetelor luminate babele se închină 500 de metri și nu mă las intimidat cu ciocul rujat mă balansez în razele duminicii  și mă reculeg înjurând în ploaia rece a dimineții de joi îmi place joia e un mijloc de a spera naibii la un sfârșit crăpat pe la colțul gurii cu aria din Puccini m-ai dat gata ce să-ți cânt în drept? nu mă pricep amice la chestiuni de finețuri și dantele  dacă vrei îți desenez scheletul unei biciclete sau al unui mort un craniu ceva alăturat de Shakespeare
fantomele sunt de treabă le tragi scaunul ca unor doamne și le torni ceva tare în pahare sunt și ele niște suflete, ce naiba pfff, hai mai după colț că iar vine baba aia care se închină până mă albesc

rămân lup

pe râul Liffey m-am dat drept Cian într-o barcă furată nu e ca Sena și oricum e prea dulceagă imaginea așa că te refuz prefer să fiu Bram Stocker tatuat cu sticle de whiskey  să spun un strașnic get the hell la fiecare pahar dat de prieteni la pub-ul lui Paddy femei bete mi-au sărutat picioarele nu de frică  nu de foame și nici de pofta sexului după perdea pentru că atunci când majoritatea populației ardea de focul emigranților alții de alegeri prezidențiale și unii de mania caricaturiștilor francezi pe care i-aș pune chiar eu la zid (ajutat corespunzător de luptătorii nord-irlandezi) eu le aduceam copiii răpiți  sau îi snopeam în bătaie pe bărbații lor care la rândul lor snopeau în bătaie pe nevestele lor e-he, o întreagă tevatură socială în 4 acte fără pauză de țigară
rămâi seik, prietene, dar eu nu-mi lepăd meseria de pirat mi-am înfășurat pe cap baticul pierzaniei poate și din legile idioților am făcut jurăminte răsturnate da, prietene, sunt lupul acestei insule sfinte chiar dacă șerpii încă îmi suf…

bărbați, la luptă!

bărbați, la luptă!
să scriem proză pe cuțite ascuțite să fim bărbați în armuri cu săbii de aur și-atunci vom tăia adânc în bocitori și melancolici în tranșee scriem câte-un capitol din monografia personală sticle sparte, papuci aruncați, haine rupte, sânge uscat și noi doi ca niște bărbați nemuritori, de-a dreptu’ eroii nopților de beție atunci când după lupte crâncene cu societatea mascată și fudulă vom face socoteala și vom trage linie câți am doborât de pe socluri ne-om îmbrăca în pirați  mergem în cartierele sărace și împărțim averile boierilor din uniuni și guverne
de-aia nu au dinți să muște din noi ăștia ațoșii
și de-aia devin maimuțe pe spatele avuților