Postări

Se afișează postări din 2013

Iubite

iubite,
privește timpul și gândul
și-apoi pasul căzut peste zăpezile noastre
măsurându-ne a surâs și a primăvară
aducerile de spate

iubite,
podul cu vise stă ascuns 
noaptea face cu mâna umbrelor
leagănă-se-n suflet cântecul inelului dăruit
pentru că hora copacilor goi
cântă-n ceruri declarația ta de iubire

iubite,
te voi iubi până ce mă voi uita
dincolo de maluri și de munți răsfrânți
aducându-ți la picioarele tale
buzele mele precum o ploaie a mântuirii

iubite,
am răsfoit într-o mușcătură de măr
timpul regăsirii noastre

Secolul ciomagului

În secolul al XIX-lea, parvenitismul, avariția și imoralitatea, constituiau teme în romanele realiste. Motivele principale erau, desigur, parvenitul și avarul. Ce ciudat, în secolul al XXI-lea, motivele principale s-au acutizat pe realismul manifestat în secolul al XIX-lea! Teme alese din realitate, cuprinzând aceleași conflicte politice, culturale, sociale, psihologice. Rezolvarea problemelor? Se utilizează tehnica detaliului, atât în literatură și pictură, cât și în politică sau mediul social. După tehnica detaliului se aplică tehnica ciomagului, care, de fapt, a existat încă de pe la anul 397 î.Hr., atunci când Socrate spunea: ”În momentul în care se află pe picior de egalitate cu bărbatul, o femeie devine şeful acestuia ”, prin urmare instituia aplicarea unui picior distanță între bărbat și femeie. Pe de altă parte, Galileo Galilei învață de la oricine (”Nu am întâlnit niciodată un om atât de ignorant încât să nu am ce să învăţ de la el.”), că poți căpăta echilibru și dincolo de p…

inchiziția

ceea ce era firesc în dublul tău rol a devenit o anomalie
eternitatea vulgarului devine un manuscris absurd
vorbești despre răbdarea mea?
nu-ți poți imagina câte gânduri am așezat pe genunchi
și nici socoti răzvrătirile
dezamăgirea preotului din Heliopolis a cuprins lumina din templu
și uite cum privim la cocoașa adunată
ca niște străini
răsfirați de cenușă și bătuți de ploi
construim ziduri secetoase
și le numim averi
stai să înțelegi sensuri și lași să-ți curgă pe tâmple viața
filosofia devine un tragic sumar
un raport spre alte speranțe
continui să-ți târăști picioarele spre o lume prea înaltă
să-ți auzi sângele țipând a sete
să-ți burdușești nopțile cu vise
dar preferi să înțelegi departele
chiar dacă nu l-ai ajuns niciodată

să fie viața mea...

să fie 
o apă prin care nu poți vedea mai departe
o frunză peste care nu poți trece
să fie
visul împlinit peste buze tăcute
un anotimp
un cerc
un pas 
un val peste nopțile promise
să fie
o poveste cu miros de castane coapte sub stâncă
o mână care să-mi tacă ne-spusul
un maxim de zi
uite cum nu pot spune de ce azi sunt mai mică în ochii tăi vânduți vieții
să fie
fântâna cu promisiuni ne-promise
stau să mai urc o scară arsă cu vise
pentru că te iubesc
și pentru că mă trăiești
iubirea mea

dau timpului răgazul meu, fabulosul magic al ascunsului, dau clipei ce nu s-ar aștepta să vrea și dau tot ceea ce-mi aparține lumii.

Cădere

spun că nu mai scriu poezii
dar îmi aduc aminte de mama 
vorbea cu florile 
le spunea că sunt frumoase
acum privesc florile de la tine
culorile parcă sunt din altă lume
petalele se foiesc de plăcere
apoi vine vremea căderii
una câte una
privesc o petală căzută
şi mă întreb de câte zile o aştept
căderea o doare?
ca un mănunchi de flori îmi este gândul
cu timpul voi rămâne fără
trupul meu aşteaptă momentul căderii
şi atunci pământul se va întreba de durere

nici ea nu poate

cerul a văzut tristeţea în ochii ei
s-a speriat şi s-a ascuns după lună
luna a văzut lacrimi la picioarele ei
s-a speriat şi s-a ascuns după Stella Maris
dar ea a rămas cu pământul
şi-a făcut culcuş de regină lângă o fântână 
a început să se roage
nopţile să le cheme
să le vorbească despre pietre şi trecut
tristeţi valsau pe roua dimineţilor duminica
e ziua când încearcă rochia de mireasă

un copil cu părul cârlionţat
îi spune ”mamă”
apare în vis dimineaţa
sărută paşii făcuţi de el
ştie că nu poate veni
pentru că nici ea nu poate să rămână
mai mult de şapte ani
ea respiră fiecare anotimp până când pielea
prinde miros de iarnă

drumuri julite...

depărtarea s-a acomodat cu uitarea
o să-ți amintească un gând fugar
de ce tăcerea îți e așa de surdă
și picioarele tale așa de obosite
depărtarea s-a lipit de pleoapele tale mirate
și abia mai deschizi ochii prin lume
printre coaste lovite auzi șuieratul vântului
tu înțelegi că această singurătate nu este plină
nici goală
nici bună și nici sătulă
masa care șade între tine și celălalt
a devenit normalitate
și lumânarea-și poartă singură de grijă
pentru că-ți știe ruga
și pentru că depărtarea s-a acomodat cu noi
adunăm brațe văzute pe cer
în fântâna din Dublin ninge ușor
cu drumuri julite în coate a pustiu

Heliopolis

Heliopolis
M-am oprit la porțile orașului Heliopolis. Era pustiu. Aerul frigea. Gândul era de a merge mai departe, dar din tălpi îmi curgea sânge. Probabil am călcat într-un ciot uscat. Nu le mai simțeam. Mergeam din inerție. Trebuia să ajung în oraș. Pisicile îmi apăreau în vis de câteva nopți la rând. Șerpii, însă, mă însoțeau toată ziua. Șuieratul continuu îmi grăbea pasul. Știam că nu sunt. Și dacă mă înșelam? Preotul a spus că ziua nu sunt în pericol. Nopțile, spunea el, să am grijă la frunzele de măslin. Ele arată calea, dar și dincolo de imaginația pe care nu o vei înțelege. Așa că nu le priveam. ─ Eneada, dă-mi mâna! Nu-ți fie teamă. ─ Cine ești? Un călugăr apăruse din senin lângă mine. ─ Te așteptam de mult. Trebuie să mergem la Templu. ─ Cine e acolo? ─ Lumina de care te-ai pierdut. Ah, cât am umblat după lumina aceasta! Când m-am rupt de toate amintirile mele cred că de viață m-am depărtat. Lumina m-a ridicat și, așa, ca-ntr-o plutire a fulgilor de nea, m-a dus împreună cu o șoaptă…

probabil că timpul

probabil că valul trecerii peste timp
ne-a făcut mai șuierători
probabil că din pricina zarurilor
ne frângem inima stând în picioare
și apoi ce rost mai are să te întrebi de ce?
fracțiile nu se strâng în batistă
viața s-a schimbat a minune

nimicul nu produce treceri peste calități
prezența să fie ca o depărtare?
întâmplării să te supui zilnic
spune gândul străinului

tot mereu zăbovim a mirare
sau tot mai târziu îți dai seama
probabil că determinismul e un minimalism provizoriu
propoziția sau definiția lăuntrului
vine din exterior
să îmbătrânim îmi spui
lăcomim puțin
în fața bănuțului înainte să-l aruncăm în ape
savurăm tăcerea ca pe cea mai mare virtute

niciodată gândul meu

într-o zi am văzut un munte 
se odihnea la picioarele mele
era făcut din pofte 
și le adunase într-o viață 
ca un buchet
un munte cu vise
și gândul meu
stingher și străin
era cam la capătul lumii

alt munte începea să crească pe spatele meu
plin de întrebări 
remușcări coapte și alburii
se prindeau și de păr
rădăcini de vise îmi ieșeau prin tâmple
sângele mă durea 
sufletul îl simțeam atât de alb
încât am sperat să fie doar iarnă

poftele strânse în acel munte
nu vor egala fericirea
la întrebări se vor găsi răspunsuri triste
știu că remușcările
nu vor șterge urmele
pentru că niciodată gândul meu
nu este singur

Nu știu cum pune viața problema...

Nu știu cum pune viața problema...
Picioarele au răsturnat urme adânci și doar eșecul drumului parcurs degeaba mai naște o întrebare: pentru câtă vreme mai beau din acest pahar cu apă amară? Nu știu ce am devenit și nici nu vreau să aflu. Să-mi întind capcane căutând răspunsuri? Ah, ce multe secunde aș arde amarnic gândind la un minut de împlinire! 

Lustruiesc amăgitoare vise. Hm, știu că ai să râzi, tu cititorule, tu împlinitule, avutule, satisfăcutule, ai să mă privești cu milă și cu scântei în ochi de fericire, de poziția ta atât de sus față de căderea mea atât de... Să revenim la sclipici. la scânteia care te face pe tine mai altfel decât sunt eu. Probabil că pe frunte se mai văd amintiri din copilărie. Dar nu știu cum pune viața problema și mâinile stau fărâmate a rugăciune. Dar ele nu știau să se roage. 

Mă picură ultima noapte pe spate și simt cum pietrele se prind în hora zădărniciei. Și apoi, unde să mă duc? Tu râzi. O revoltă de cer înspăimântat mă cuprinde parcă la gândul că n…

mi-e a fericire pân' la cer

mi-e a fericire pân' la cer și dincolo de stele
și nici muntele n-ar ajunge coama zâmbetului meu
dar mi-e a verde pân' la infinitul nopții
și nici zorile n-ai să afle visele

paralele ținându-se de mână
și poftele inimii țipă conștiințe
pentru că în tălpi sângele seamănă urme

nu mă privi cu ochi prematuri și cuminți
arborele mântuirii naște iubiri verzi pe tâmple

într-o zi am văzut un munte

într-o zi am văzut un munte lângă picioarele mele
era din pofte strânse într-o viață 
un munte de dorințe și vise
și gândul meu era tot în acel munte
un altfel de gând
era ca și cum îmi doream să fiu altfel
dar ideea fericirii nu era doar o poftă?

alt munte începea să crească pe spatele meu
era plin cu întrebări și remușcări
rădăcini de vise îmi ieșeau prin tâmple
și sângele mă durea
iar sufletul îl simțeam atât de alb
încât am sperat să fie doar iarnă

știu că poftele strânse în acel munte
nu vor egala fericirea
știu că la întrebări se vor găsi răspunsuri triste
știu că remușcările
nu vor șterge urmele
pentru că niciodată gândul meu
nu va rămâne singur

când tălpile cu sânge

când tălpile cu sânge
în urmă-și las' odihna
când țipătul își urlă tăcerile 
în noapte
când masca de pe om
în animal se face
te-așezi în rând cu soarta
și adunat de spate
mai scormonești toiagul
de mituri și povești
fântânile pe umeri
prind rădăcini ori șoapte
doar anotimpul știe
să-ți numere din riduri

și cerul te privește și-ți spune-n colțul gurii
să fii argintul viu din mijlocul furtunii

Fără cruce

Fără cruce omul îşi pierde orientarea. Sub greutatea crucilor adunate se îndoaie și universul; stelele cad, timpul adoarme beteag. Ce vrei să faci? Te întrebi dacă te poți lăsa de viață. Sângele îți urlă în urechi și gândurile par că sunt ale unui străin. Presimți că nu e bine. Poate că te înșeli. Ești un simplu muritor. Mutilezi conștient propria voinţă. Rămâi cu ochii închişi nu pentru revenire, ci pentru uitare.
Omenirea a fost invitată să-şi înfigă cuiele în trupul lui Hristos; să-şi topească forţa distructivă în oceanul iertării şi al vindecării.
Ce fel de om ești?
Ai vrea să poți spune că azi te îmbeți cu cel mai adânc ocean de iluzii. De ce nu? Timpul îl scurgi într-o apă. Pândești până și urmele.
Poți rămâne argintul care strălucește contra vântului.
Tu alegi.

femeia aceasta

peste poduri se lasă dimineți leneșe
chipul cerului a prins riduri
femeia își face culcuș din vânturi
și așteaptă ploile să-i spele nopțile
că doar nu setea aceasta i-a uscat gâtul
și nici colțul lupului nu i-a oprit cărările 
femeia învelește sufletul cu frunze
cere iertare pământului
și vieții sale timp de așteptare
că doar nu foamea aceasta i-a uscat fruntea
și nici șoapta sarpelui nu i-a alungat regăsirea
femeia își ascunde tălpile rupte
desenează un punct infinit peste poduri
și visele
i se duc toate

în dulapul meu de haine

în dulapul meu de haine
am ascuns un val
nu-l cunoști
l-am furat într-o noapte fără lună
nu deschid ușa
pentru că s-ar rostogoli peste mine
biletele de papagal s-au îndoit pe la colțuri
nu am mai vândut
și nu m-aș pricepe
așa că iau îndemnul tău ca pe o glumă
să râdem de nepriceperea mea
zici că pleci
zici că viața se joacă cu mine
brațul femeii mute
face semnul crucii
din trei în trei zile
în numele tuturor
iertarea să vină așa cum n-ai știut
și poate că o scapi din ochi
ei bine
atunci voi deschide dulapul
și fie ca valul să ne spele de pariuri

adevăruri

există multe situații în care adevărul îl folosim ca pe o unealtă. să fie de folos, ne zicem. să fie bine. să fie ascuțit și să rămână precum sabia după război. privim în jurul nostru, dar nu-l găsim. adevărul e ca un abur. cred că adevăr înseamnă tragedia prin care știm să ascultăm și să nu facem nimic. ceea ce vine după concluzie rămâne ca o dare de seamă. acceptăm să se lumineze stările conștiinței noastre pentru a concluziona că teama există, că durerea persistă, că fuga ne paște că foamea ne scoate disperarea prin toți porii. suntem eternii căutărilor. ce haos ne macină mintea atunci când căile sunt duble! și dubiile economisesc principii. oare? nu știu dacă există consolare istorică. s-ar putea să fie doar starea noastră de moment. poate că peste ceva timp vom spune că malurile dintre poduri sunt de culoarea noroiului. adevărul stă ascuns. de ce? e doar o știință a societății umane. cum o redă cineva în timpul său sau cum o scrie, rămâne ștampila pentru care justificarea cugetă.…

drum fugar

un drum fugar îmi șade la picioare
și-ar vrea să-i fiu un cap de viață
ca o părere scade paloarea dintre noi
mai stai o toamnă sau măcar cinci ploi
și pîn’ la urmă calea-i zguduită
de ochii ascunși și hoți printre cuvinte
de îmi vorbești iubirea stă cuminte
iar de îmi taci 
știu
aerul mă minte

eu...

Eu...

diminețile de azi se fac ierni pe fiecare deget
numerele au ieșit din mare
s-au îmbrăcat în haos și au măturat nisipul
în fiecare zi în care tu ai crezut că roua îți atinge talpa
s-a despicat în patru calendarul din perete
și porțile la care ai bătut stau închise
pentru că te crezi unic și revendici cifra 7

mi-am luat urma focului
cenușa explică drumul greșit pietrelor
dar tot mai alunec nemuriri prin gânduri
și lacrima despre care ți-am vorbit
își duce în fiecare zi cuvântul în spate
ca un păcat
sau ca o normalitate

tu îți desenezi diminețile pe ferestre aburite
eu adun cioburile din prăpăstii
tu descifrezi necunoscutele
eu privesc la o nălucă în oglindă
tu rostogolești senin o bilă
iar eu mă visez zeița morții

goală între două bufnițe
scap printre degete înțelepciunea și viața
doar oceanul acesta care-mi cântă la picioare
pare să înțeleagă rostul nerostului meu

privește
tu nu răpești nopțile
și insula ta îți admiră cifrele
eu am insultat armăsarul cu opt picioare
Odin iubea mai mult pe Sleipnir
așa că eu a…

umanul peţit

umanul peţit la prima răscruce
valul desparte o viață ce duce
un gând
o născare 
o ploaie să moară
o vreme
un ceas 
ori un vis ce ne doare
în braţe de praf venit dintr-un mit
mesaj entitate
simbol despărţit
de forme şi ape femeia priveşte
dovada cum zace din sacru-n poveste

ce-ndrumă acum prea mândră-ți față hâdă?

un drum fugar îmi șade la picioare
și-ar vrea să-i fiu un cap de viață
ca o părere scade paloarea dintre noi
mai stai o toamnă sau măcar cinci ploi
și pîn’ la urmă calea-i zguduită
de ochii ascunși și hoți printre cuvinte
de îmi vorbești iubirea stă cuminte
iar de îmi taci 
știu
aerul mă minte
eu sunt flămând în versu-mi fără viață tu ești sătul de aur și verdeață noroiul s-a uscat pe tălpi și fruntea-mi este ruptă de întrebări și de mirări prea scumpe ce-ndrumă acum prea mândră-ți față hâdă? și prin ce gară truda-mi calcă strâmb? e vina mea desfrâul nu-l cunosc în flăcări prada pare prea cuminte

nu mai plânge mamă

răzbunarea s-a prins în jocul funebru 
s-a atins inelul de buza pământului  și iată cum toiagul singurului cuvânt de adio s-a prins ca un mărăcine în părul meu otrava ploii a secat metafora  hoți de buzunare au tatuat cu sticlele de bere pe glezne numele din vis.  din visul cui au răsărit maci negri? ah, nu mă întreba de ce speranța poartă negru în dimineața aceasta 
mama și-a adunat spatele în ochiul meu stâng și icoana din sala mare are amprentele mamei pe ramă țipă morții chemările blesteamă iubirea tatălui meu și pe masă a rămas pastrama de oaie din copilăria lacrimilor mele nu mai plânge mamă în fericire visul se destramă

hai gândule

mereu ți-am povestit câte ceva
pe ascuns ți-am așezat mere sub pernă
m-am prefăcut că sunt Salus
și fără să înțelegi de ce adun roua
alergam precum un silen înaintea vântului
și urlam de fericire că sunt tâlharul mării
valul acela stă în dulapul meu de haine
și nu am să-i dau drumul
pentru că mă prefac în regina Babylonului
înspre răsărit îți voi ridica o cetate
din cele mai frumoase ploi
din vise vom face răsăritul lumii
și apoi o să privim liniștiți la ultima ninsoare
hai gândule 
hai stai
nu auzi cum te strigă timpul?
eu nu am plâns când am ajuns la malul tău
sunt slujitorul urmelor bătrâne
și în coate m-am scrijelit de pântecul cerului
hai gândule 
hai stai

nu știu

în ora dimineții tale
citesc vești cu parfum de pustiu
și ce jalnică-mi pare acum seara
pentru că parcă aud versurile tale
așa cum au adormit pe plajă
cum strigă spre simboluri 
și cum roagă risipirea să nu plece
nu te întreba unde ești
în cercul tău nu pătrund visele
și dacă ar fi să-ți povestesc despre timpul meu lipsă
salamandrele și-ar dezlipi culorile pe un munte

într-o zi
pământul a ridicat mâinile spre mine
și prin rădăcina lui am cicatrizat o poveste
pentru că valul te știe
și pe marginea acestui prag
ți-a lăsat un nume

într-o altă zi
pământul mi-a căutat ochii
dar ninsorile acoperiseră depărtarea
și de atunci tot ninge mă ninge... nu știu

valul din mâna mea dreaptă

am ieșit în întimpinarea Lupului Alb
asta acum o mie de ani și urletul lui mi-a tatuat pielea  în minuscule drumuri de munte de atunci îmi păstrez calea mă feresc de întâmpinări ascunzișul face bine la metafore și uite ce bine le pică umbra nu-i așa? am trecut de porțile imaginarului dar le petrec în fiecare noapte tu nu mai spune la nimeni secretul meu ai știut că sub pernă îmi ascund șoaptele și atunci când uit cine sunt nu vin la cascadă aștept să plece soarele și ușor ușor merg spre acolo unde mă aud regăsirea mă tulbură precum valul acesta din mâna mea dreaptă

de ce devenim bătrâni?

mă întrebi de ce devenim bătrâni?
să uităm de larma cumplită
să ne înșelăm trupul cu aduceri aminte
să mărunțim diminețile cu hrana nopților
și așa aduși de ani
să facem un colț bucuriilor și să râdem
știu că e o înșelăciune la mijloc
dar nu cântăresc paralelismul ce-mi cade pe cap
ori de câte ori mă prăvălesc spre lume
nu cântăresc neliniștea care-mi fuge prin sânge
și nici kilogramele de vise spulberate
tu nu vezi cum bate la geam brațul femeii mute?
despre iertarea istorică îți voi povesti pe un covor de catifea
lângă cenușa păsării Bennu
lângă urletul Lupului Alb
sau lângă sfâșietoarele pânze țesute în așteptarea iubitului
te las să cercetezi viața
dar să nu spargi apoi zilele pe care le-ai păstrat în colțul tău secret
pentru că pe trupul meu umblă suflarea morții
și n-ai să înțelegi de ce rosturile sunt legate cu sârmă ghimpată