niciodată gândul meu

într-o zi am văzut un munte 
se odihnea la picioarele mele
era făcut din pofte 
și le adunase într-o viață 
ca un buchet
un munte cu vise
și gândul meu
stingher și străin
era cam la capătul lumii

alt munte începea să crească pe spatele meu
plin de întrebări 
remușcări coapte și alburii
se prindeau și de păr
rădăcini de vise îmi ieșeau prin tâmple
sângele mă durea 
sufletul îl simțeam atât de alb
încât am sperat să fie doar iarnă

poftele strânse în acel munte
nu vor egala fericirea
la întrebări se vor găsi răspunsuri triste
știu că remușcările
nu vor șterge urmele
pentru că niciodată gândul meu
nu este singur

Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

huh, man