Heliopolis

Heliopolis

M-am oprit la porțile orașului Heliopolis. Era pustiu. Aerul frigea. Gândul era de a merge mai departe, dar din tălpi îmi curgea sânge. Probabil am călcat într-un ciot uscat. Nu le mai simțeam. Mergeam din inerție. Trebuia să ajung în oraș. Pisicile îmi apăreau în vis de câteva nopți la rând. Șerpii, însă, mă însoțeau toată ziua. Șuieratul continuu îmi grăbea pasul. Știam că nu sunt. Și dacă mă înșelam? Preotul a spus că ziua nu sunt în pericol. Nopțile, spunea el, să am grijă la frunzele de măslin. Ele arată calea, dar și dincolo de imaginația pe care nu o vei înțelege. Așa că nu le priveam.

─ Eneada, dă-mi mâna! Nu-ți fie teamă.

─ Cine ești?

Un călugăr apăruse din senin lângă mine.

─ Te așteptam de mult. Trebuie să mergem la Templu.

─ Cine e acolo?

─ Lumina de care te-ai pierdut.

Ah, cât am umblat după lumina aceasta! Când m-am rupt de toate amintirile mele cred că de viață m-am depărtat. Lumina m-a ridicat și, așa, ca-ntr-o plutire a fulgilor de nea, m-a dus împreună cu o șoaptă: iubitul meu, iubitul meu, iubitul meu! Deodată s-a făcut întuneric, doar o voce groasă mă certa: de ce îți aduci aminte de iubire? Trebuie să uiți totul ca să rămâi cu lumina. I-am răspuns că, de fapt, am uitat totul, doar chipul iubitului și numele lui mă scormoneau a dor și a durere. De ce să uit iubirea? Vocea din întuneric parcă și mai tare țipa: pentru că trebuie să uiți. Nu te opui morții și nici nu te poți întoarce. Ce, preferi tu, biet fost muritor, inconștient să te dai pierzaniei, să te supui vieții doar o singură dată? Nu tu hotărăști. Biet suflet rătăcitor și naiv! Uită-ți iubirea, să te mai poți naște o dată.

Nu am vrut să uit. Nu puteam. Legănarea luminii am pierdut-o, dar imaginea iubitului mă ținea vie, sau așa credeam, că sunt vie.

─ De voi găsi lumina, prea-bunule călugăr, nu-i așa că nu voi rămâne fără  iubirea mea?

─ Moartea v-a despărțit. Trebuia să uiți. Încalci porunca zeilor.

─ Iubirea nu e un război. Nu știu cine sunt și nici nu vreau să știu, dar iubirea, dorul acesta copleșitor, nu voi vrea nicicând a-l pierde.

─ Ce-ai să faci? Dorul adâncește și mai tare golul necunoașterii tale. Dorul de iubire te va omorî de două ori și nici Templul nu te mai recunoaște drept ființa lui.

─ E dulcele meu amar. Nu vreau să mă mai despart de el. Întoarce-mă în viață, prea-bunule călugăr.

─ Divinitatea, sper să fie blândă cu tine.

M-a strâns mai tare de mână. Cu tălpile încă șiroind urmam o cale grea. Gândul că nimic nu simt, dar totuși curge sânge, îmi dădea o speranță. Simțeam o bucurie. Furtul iubirii mele de către Templu nu-l puteam accepta. Lumina mea era chipul iubitului. De rolul antagonic al Zeilor nu auzisem decât din cărți. Nu speram să aflu pe pielea mea pedeapsa sau mai degrabă forța lor.

Din adâncul unei ape, în mijlocul orașului Heliopolis, a ieșit un munte. În vârful muntelui ceva orbitor, strălucitor, ne cuprinsese.

─ Apleacă-ți capul, copilă!

Am aplecat. Țineam ochii strânși și totuși pătrundea prin piele acea strălucire.

─ Este soarele?

─ Este Atum, zeul soarelui. Din Ogdoad. El este creatorul lumii. Lui să te închini pentru iertare.

─ Cum am greșit eu oare în fața lui Atum? Acum îl văd pentru întâia oară.

─ Nu te opune forței universului. Nu trezi șarpele de sub pământ.

O pasăre s-a oprit din zbor pe umărul călugărului. Zbaterea aripilor, înainte de a se opri, a adus un miros de tămâie.

─ Eneada, deschide ochii. Privește pasărea în ochi și spune numele iubirii ce o porți.

Pasărea avea ochii mei. În lacrimile ei îmi vedeam chipul. Deodată vocea și chipul iubitului au prins contur în fața mea. Parcă îl puteam atinge.

─ Iubita mea, iubita mea, unde pleci?

─ Eneada, spune-i numele. Privește-l în ochi și spune-i numele.

Mi-am adus aminte de frunzele de măslin: Ele arată calea, dar și dincolo de imaginația pe care nu o vei înțelege. Nu aceasta este imaginația mea. Vibrația dorului vine din suflet. Pe acesta nu l-am pierdut. Pot trăi moartea aceasta, dar îmi voi păstra chipul iubitului și vocea lui chiar dacă lumina mă va ține în căderea pământului. Nu voi urca. Nu. Deodată pasărea a scos un strigăt atât de groaznic încât nisipul a început să facă valuri precum un ocean în furtună.

─ Eneada, Enaida, pentru că ai protejat iubirea aducând ofrandă sorții, însăși lumina ta, mâinile și picioarele îți vor fi legate de cufărul apelor.  Șarpele Apophis îți va fi umbra și căldura. Nu vei mai avea altă viață și nici darul morții nu-l vei cunoaște. Deșertul îți este casa de acum. Acesta este blestemul meu, Atum, zeul deșertului. Te oblig să îngrijești ”poarta serii”, dar vederea îți va fi luată. Tu și chipul iubirii tale, facă-se port de ziduri la gura zeiței cerului.

Mâinile și picioarele s-au făcut două cercuri. Unul jos, unul sus. Din ochi simțeam că se scurg umbre. Iubitul îmi zâmbea. Acesta era de fapt cadoul meu. Durerea cercurilor din mine era o binecuvântare.