Postări

Se afișează postări din iulie, 2014

...un fel de sminteală

ziua de azi e un fel de sminteală
a venit legată de piciorul meu a gustat, zice ea, din însemnătatea palidă a zilei de ieri și zice că s-a îmbătat de nebunie semăna cu spiritul lui Erasmus în primul rând mi se cuvine prima greșeală a lui Adam în al doilea rând ți se cuvine imoralitatea Evei nu de stoici este vorba aici ci de noi bieți poeți nebuni după cuvinte nefericite siliți să recunoaștem că nu orbecăim la dracu prin viață când de fapt scormonim cu mâinile  și cu picioarele în propriul suflet urăsc flecăreala  să trecem la treburi serioase spune și tu părerea ta

pe mă-ta...nu visa!

da, te aud… un nenorocit nostalgic şi-a băgat cuvintele în buzunarul de la spate şi a fugit mi-am amintit că eram oarbă semaforul știu că doarme în culori schimbătoare doar că negru țipător nu există hei, proastă fiinţă blondă mă calci pe nervi răstignirile proștilor în faţa minunilor nu se termină niciodată un univers miop și un verde crud mi-a intrat în tălpi
a venit timpul să trec pe partea cealaltă nu vă supăraţi, e verde? e roșu băăă! pe mă-ta e roșu, ba e verde tembelule
soarele râde degeaba în pielea mea simt pe buze sânge un eden străin îmi calcă pe urme mai stai, îmi zice el, dă-mi numărul zilelor tale! nu dau risipirea foşnetului pe degeaba, îi răspund azi mi-am schimbat lanţul de la picioare ai să ştii unde sunt după dâra de sânge lemn de păcat ce-mi eşti! iubeşte-mă, decimează sărutul, lacrimile îşi arată colţii de-ai să pleci dă-mi mâna și gustă mărul acesta mărul… mă urmăreşte de o viaţă eşti un trecător, deci mă treci
cuvintele au rămas biciuite în sânge, tu destin ce-…

…și da

de fapt nu trăiești privind în ochii mei
nici tristețile nu le mai cunoști
sunt ale tale?
ale mele sau ale tuturor?
pe val l-ai luat povară în spate
de aripi ai legat pietrele
sfintele
tăcutele
și iată cum mergi și mergi ca un nebun
prin țipătul corbului
în singura noapte cu tort și șampanie din anul acesta
mi-ai ars vederea
stabilisem un tremur pentru fiecare mână
dar m-am trezit tremurând toată
nu de frică, nu de emoție, nu de frig, ci de tine

să-ți mai povestesc despre tine? eu zic că da…
cu o piatră de picioare treci ziua de azi și apoi ziua de mâine
precum un
haos
petec
destin
adunate-n coșul pieptului tău
în caz de singurătate absolută

să-ți povestesc despre mine? eu zic că da...
sunt oboseala universului, dar și fericirea lui
sunt căderile tale, dar și clipele infinite de iubire
sunt nefericirile expuse la muzeu ca un tablou abstract, dar singura ta amintire

un oarecare gând prelinge raze pe melci
podul s-a prăbușit peste zâmbetele noastre
și da
la picioarele lui îți așteptam venirea
așa cum nu știam
așa am i…

vântul cu laturi egale

secretele se ascund în copaci primăvara se prind de muguri apoi sub frunze până când toamna fără să știe le va da pământului esențe colorate cu Linia Rozei vin mereu pe la tâmple iar linia perfectă dă mereu același număr phi calculează dorul în cele patru puncte cardinale uimirea va prinde rid pe chipul tău omule pentru că niciodată nu calculezi dacă mai ai timp de prieteni de iubiri de plecări sau veniri
cauți să-ți burdușești secundele în buzunare să plângi împreună cu ploaia dar urmele rămân bătute în pietre în spate cari o cruce cu laturi egale
și vântul are miros de frunze cu secrete galbene

Secretul e în Graal

pământul acoperă cu 32 de vânturi vinerea de 13 păcate în fața unei grămezi de templieri uitați pe rug arde și acum sângele din Sangreal cenușa formează cerul iar oceanul de care pomenesc toți în ziua de azi a rămas un scop în ochii privitorilor
în Graal amintirea unui singur om e o legendă cu laturi egale spusă copiilor cu vocea scăzută se închină Punctele Cardinale la 16 pătrimi din vântul lăsat liber pe Coasta de Vest
fără să desenăm legende
aplecăm stâncile înspre muntele cu magi

verbul vinului roșu

zidul are mâini în formă de cerc o cifră impară a  înghețat dar la un capăt al cercului am găsit prima ta scrisoare în care scriai despre mine: mă strânge glezna pe care o sărutai în fiecare noapte cu lună plină mă strânge gândul că vine o zi fără privirea ta și-atunci șerpii nu-mi vor căuta gura am uitat să-ți povestesc despre poduri și de ape tulburi de vinul roșu așezat lângă declarațiile tale lipsește un verb în prezentul acesta alb
ești plin de secrete, îmi spuneai misterul poeziei mele este dincolo de mine stă ascuns pe cea mai mare scenă actorii nu aud tropotul dansului pentru că tu m-ai înfășurat cu ierburi otrăvitoare rămâi puțin peste puterile tale să-mi povestești ideologii concrete să facem ghem timpul și să-l aruncăm peste zidul cu mâini în formă de cerc


Suspect de sorți comune

îți păzești ultimul pas ca pe o avere
și nu apuci să te întrebi de ce simți în ceafă
măști care-ți suflă îndoieli
ori ce naiba urzește suflarea unui val
și strigi ca un disperat
mai stau, mai stau, mai stau
lacrimi duble cad pe umăr
salamandra din părul tău își deapănă viața în ritmul propriu
ard adevăruri pe mere stricate la colțuri
mâinile stau
în așteptarea cerului
în umbra pământului
în zgomotul pietrei
în dansul nopții
în luna plină
în timpul mut
ești apoi acuzat de suspect al sorților comune
oh, nu, spune bătrânul pescar
timpul după ușă stă ascuns
el trage cu urechea
apoi face schițe de război
acest timp hoinar
a șoptit destinului să ne piardă
a șoptit iubirii să ne aibă
a șoptit fericirii să ne plângă
și a zâmbit lumii ăsteia fără de capăt
dar fără de tine
să te duci
departe în departele departelui
să apuci de gât sângele și să nu-i mai dai drumul
bagă în tine viața și mergi la vedere
cunoști mâinile strivite de ghilotină?
mâinile care-au scris
privit
mângâiat
așteptat
mâinile care-au întrebat
de ce un capăt mere…

în păr s-a prins o margine de lume

Faci o sumă să-ți iasă de-o haină? De ce? Importantă e ușa pe care intri, dar la fel de important rămâne  și pragul peste care treci. Poți porni gol dincolo de lume. Și dacă toate se prăbușesc în centrul pământului înseamnă că acesta se transformă în Tartar și probabil că toți vom deveni Sisifi cu bastoane de nuc, încercând să rămânem verticali de dragul oamenilor. Mărul? Păcat. Mare păcat. Șarpele privește frumosul și-i spune de verde că-i negru, de cer că-i pământ și de oameni că sunt nemuritori. Rămânem să dorim ceea ce nu putem avea. Inconștienți de puterea noastră ne mirăm cât de mult ne putem mira. În definitiv ce e moartea? O frumoasă trecere și o continuitate de nimeni știută. De ce să știm? Căutăm cuvinte și gânduri să putem fenta timpul. El a trecut și noi am rămas mai triști, dar mai bătrâni. Mi-a plăcut călătoria în jurul mărului. Noi asta facem o viață întreagă; căutăm. Vedem că e jumate din ea din cât ar trebui să o trăim. Restul devine agonie.  Roim în jurul păcatului înc…

ah, de-aș avea răgazul...

poveri se împletesc în rând cu mine, coroană de altar mă fac, dar visul mă tot duce printre nori și nu știu de-mi sunt vânt ori de îmi sunt poveste. parșivul gol mă urmărește, nu pot să-i spun că moare. dar vai, al cui e visul rătăcit prin noapte? a cui e mâna care prin păr se pierde? iar șoaptele? de ce mai cântă iarna? de ce în mii de puncte ne pierdem și murim?
privește mâna cum ne desenează linii. pe firul ierbii cum vrei să dormim?
pe gleznă curge lacrima în două. mă uită muntele în puncte surde. am spus mereu și îți repet iubite și cercul apei sapă nemurirea. privește în adâncul nemuririi și zidul ce-ți dansează pe la tâmple.
ah, anotimp ce-mi stai la piept ca pruncul, deșertul îl împarți cu mine? sorbindu-ți trecerea prin tine, îți pare acum firesc să-ți fiu pe veci iubită? cicatrizând căderile în cer, ridici coroană lacrimilor noastre. eu nici atât n-am reușit să-ți fiu, destinul meu prea laș și tot mereu pe fugă, m-a sărăcit de-a tale ramuri verzi și uite cum mă-mpiedic de-o nă…

tăcerea e urâtă

puteai să-mi lași frica la ușă
iar eu gândeam că-i un cadou
mereu ți-am spus cu palmele la gură 
că timpul e o cursă nebună
puteai să-mi lași vântul de seară
ca o nevoie de bântuire în oasele goale
puteai să-l imiți pe Quijote
apoi mă păcăleai cu trei crini furați din curtea spitalului
să ne lovim cu lanțul de nimicuri îmi spui
să lăsăm sângele pe frunze îți spun
să privim lașitatea cum ne cuprinde ne spune prietenul
și toți să stăm pe un pod
măsurând distanța până la apă

linia vieții ne-a rămas doar un punct
ca o poruncă îți vine să aștepți și-apoi să te duci
acolo unde nimeni nu știe cum e
dar vezi tu
tăcerea a devenit urâtă
iar cântecul ei ne șade între coaste
precum o mireasă cu mâna întinsă
așteptând inelul de o viață

puteai să-mi lași frica la ușă
apoi să fugi cu palmele la gură
iar eu să mă dau cu viața de pereți
până când un alt vânt de seară
mi-ar fura gândul

moartea face cu mâna...nebuna

o lamă uriaşă se rostogoleşte pe străzi
simţi cum se năpusteşte spre tine
pe trupul tău
urlete și nebunie venite fără să le chemi se prind de gâtul tău iar tu fără să te miri ori să te întrebi privești la mâinile pline cu sânge sunt amintirile pe care le-ai uitat și le-ai ucis lasă domnule un pic de mister la strofa aia de sus ce dracu, dai de la matale unde e suflul ăla poetic? nimic nu mă înfioară, dar să te mai încerc o femeie îşi ceartă copilul
un bărbat zace mort în drum
după o vreme, nu știu după câtă
violul era o normalitate
mirosul de coniac persista în părul ei violul nu era viol era un fapt care se întâmplă fără voia ta și tu îi spui viol poate că ai dreptate poate că nu nu-mi bat capul nici azi cu deslușirea privirilor tale ori a indiferenței ori a … nu te pierde, spune mai departe, așadar;
i-a cuprins gâtul cu lanțuri
cineva continuă să fluiere
cineva continuă să plângă cineva râde când doarme
mi-am dat seama că râd în somn
ori somnul râde în mine? pământul sărută sufletul
care?
clișeu e acea…

omule

omule
azi am căutat prin buzunare după tine
credeam că ești copacul cu rădăcinile afară
credeam că mă umplu de verde pe degete
dar am călcat pe un fir de iarbă cu rouă
și talpa mea s-a strecurat prin noroi
până să ajung la tine
nu știam că toamna a lăsat o scrisoare
în forma străinului m-am ascuns și azi
pe trupul femeii trecute de 40 de ani
s-au lipit amintirile
din tâmplă îi crește un fir de iarbă

omule
se zbate pământul a gol și a plin
nu-mi dă timpul răgazul să cresc un anotimp
și nici ție răbdarea de-a mă privi

prostituție

trebuie sa-ți schimbi imaginea
o execuție pe prispă n-ar strica
derbedei suntem toți, strigă unul în mijlocul străzii
niciunul nu a scăpat de nebunie, zice preotul
violul are un efect depresiv, constată medicul
așa mi-a venit să spun, zic eu
încep să repet cuvinte pe care le uitasem fără sens:
- dement recul
- femei goale
- podul si pantofii
- sâni în ploaie
- vântul trage cu ochiul
- balele așteaptă la rând
iar eu stau la coadă în fiecare dimineață
la ziare și  cotlete de porc
am să iau o pauză
oricum mă citești în diagonal
oricum tuturor le este indiferent

alegi să mergi pe străzi nopțile
să țipi
să te prostituezi
să te îmbeți
să vandalizezi
dar nu faci politică
în schimb crezi în ceea ce ești
nu crezi ceea ce vezi
iar pe ușa ta ai scris
”nimic din ceea ce suntem nu suntem”
ai uitat metafora în farfurie
degeaba o cauți printre rafturi
sticlele cu vin zac pe pragul casei tale

buni la sfat și cam atât...

Peste tot unde privești e o luptă. Până și timpul se luptă. Realitatea a devenit o scenă în care nimeni nu-și mai găsește locul. Fiecare dorește un loc mai pufos, mai înalt, mai cu fițe. Omul își dorește putere și respect, dar nu se întreabă ce oferă pentru a le primi. Pe internet care mai de care își expune punctul de vedere, își expune materialul gratis, doar-doar să primească aplauze și să fie acceptat în rândul mai înalților și prea fericiților înalți, ajunșilor în clasa scriitoricească. Se tipăresc volume de poezii, ori de proză, deh, după capacitățile fiecăruia, pe bandă rulantă. Parcă nimic nu mai are limită și parcă totul are ”valoare”. Cred că de aici vine și lupta cu timpul. Adică, se gândește omul, trebuie să scot anul ăsta cel puțin trei cărți. Și omul scrie. Cum? Cine știe!? Cine-ar vrea să știe? N-avem timp. Ne grăbim să mai aruncăm un ochi pe internet, să vedem pe cine preferă criticul cutare, cine-a mai primit o recenzie strașnică ori cine ce-a mai câștigat la vreun…

Urlă bunul simț

Cuvintele vin uneori simple cu pete mari de noroi. Suspini din suflet și precum un prost supus dai vina tot pe tine. Apune viaţa ca un animal greu. Te trezești cărând în spate iubiri care nu erau ale tale, iar în palmele ghemuite duci lacrimi alături de care adormi noapte de noapte. Ucis într-un timp de care nu-ți amintești, născut fără voia ta, te îndemni alături de ceilalți, repetând continuu și sarcastic, cât de frumoși suntem.              Târziul se închină și acum la ușa ta. O altă voce îmi răscolește gândurile. Pentru că tristeţea mărturisită înseamnă frumuseţe, am rămas vizavi de mine. Oamenii buni văd asta. De-aş putea, aş râde deodată toată fericirea de teamă ca nu cumva o altă întâmplare să vină să-mi şteargă gândul. Amintirile au făcut gaură-n tine. Timpul acesta nu intră și nici nu iese. Lumina trece. Negrul rămâne. Răceala persist. Durerea alină.          Fiind un nimic, renasc din nimic. Judecăţile aşteaptă principiile. Ești un eseu pe jumătate îngheţat. Jumătăţile sun…

Blestemul faraonului Khufu

M-am oprit la Marea Piramidă din Gizeh să-mi trag sufletul. Soarele ardea până la sânge. Trebuia să ajung la Barca Solară să mă întâlnesc cu prietenul meu Khufu, pentru a ne povesti ultimii cinci ani din viață. În urmă cu cinci ani, tot aici, rezemați de Keops, ne legam jurăminte. Am rătăcit prin lume atâta vreme doar să vedem ce văd alții și să simțim într-o clipă durerile lor. Nu știu dacă a meritat. Dinspre vest, aerul aducea ceva mister din șoapta Nilului. -         Hei, prieten bun, mă aștepți de mult? -         Hei, Khufu, bătrâne, pot spune numărul zilelor, dar mi-e că te vei crede prea tânăr și răbdarea de-a împărtăși cu mine drumurile tale, se va pierde. -         Arăți mai tânăr decât mine, scumpe Dasirius, deși au trecut doar cinci ani. -         Să ne așezăm la locul nostru. Să ne așezăm pe latura secretă, acolo unde ochiul liber nu străbate și să începem călătoria printre cei vii. Faraonul era tot timpul cu zâmbetul pe buze. Iubeam lejeritatea lui și încercam să fac înto…

din paharul meu cu vin

motto: ”Paharul meu nu e mare, dar beau din paharul meu”. Alfred de Musset

la fiecare colț așteaptă bezna
ea face dansul corbului mort
în ochii lui vezi cum toți au ucis câte un taur
mai vezi dezmăț și multe alte trupuri arse pe rug
asta e tot ce poți vedea azi
pentru că mâine dimensiunile tale se vor goli
nu bei vin
nu admiri nimic
și nu cauți pe nimeni
nu pentru că-ți este silă ori lene
ci pentru că ai scris pe o hârtie acum o mie de ani asta:
- mi-e foame
- mi-e sete
- mi-e a mă duce să-mi vând trupul care mă ucide
- să-mi crăp gândul într-o mie de bucăți
- să fac din ele cuvinte și eventual un zid
de care să mă sprijin atunci când mi-e frică
cu ce preț privești acum înapoi?
nu vezi că actorii sunt plătiți să joace alte roluri?

pietre cu nopți ți se scurg pe spinare
uite ce mic ți-a rămas pasul
dar nu uita omule
tu nu înțelegi și nici nu privești
nici viața nu ți-o trăiești
nici moartea n-o dorești
cine are timp să te vadă?
rămâi figurantul zilei tale
și mergi înainte omule
între timp învață să taci și să înch…

am înțeles

am înţeles că întâmplarea e un strigăt
care în pietre se sparge
am înţeles că întrebarea e o dilemă
și că răspunsul pe nicăieri se găsește
am înțeles că nopțile sunt și nu sunt
povești închipuite regește
am înțeles că vântul e rătăcire
și în ruine se prăpădește
am înțeles că viața-i în sud
te-mbracă în alb și-apoi moare
dar nu știu cum toate se duc
spre sus unde ochii se-nchid
nu știu nici de ce îmi răspund
cuvinte din matcă de plumb