ah, de-aș avea răgazul...

poveri se împletesc în rând cu mine, coroană de altar mă fac, dar visul mă tot duce printre nori și nu știu de-mi sunt vânt ori de îmi sunt poveste. parșivul gol mă urmărește, nu pot să-i spun că moare. dar vai, al cui e visul rătăcit prin noapte? a cui e mâna care prin păr se pierde? iar șoaptele? de ce mai cântă iarna? de ce în mii de puncte ne pierdem și murim?
privește mâna cum ne desenează linii. pe firul ierbii cum vrei să dormim?
pe gleznă curge lacrima în două. mă uită muntele în puncte surde. am spus mereu și îți repet iubite și cercul apei sapă nemurirea. privește în adâncul nemuririi și zidul ce-ți dansează pe la tâmple.
ah, anotimp ce-mi stai la piept ca pruncul, deșertul îl împarți cu mine? sorbindu-ți trecerea prin tine, îți pare acum firesc să-ți fiu pe veci iubită? cicatrizând căderile în cer, ridici coroană lacrimilor noastre. eu nici atât n-am reușit să-ți fiu, destinul meu prea laș și tot mereu pe fugă, m-a sărăcit de-a tale ramuri verzi și uite cum mă-mpiedic de-o nălucă. nălucă-ți sunt, privește-mă-n oglindă.
aveam răgazul clipelor în noapte, aveam pierduta zi s-o facem vis. eu stau pe frunte-ți cu ale tale șoapte, apoi sărutul caut în liniștea din jur. e timpul mângâierilor cu ochii, un te iubesc continuu face zid. e timpul care bate cuie sorții, dar am ales să-ți fiu, să-mi fii. s-adape toți copacii goi din noi. să uite cerul a-ți privi apusul, nedesfrunzind gonirile-n absurd, un saxofon aduce zorii minții. ah, de-aș avea răgazul să rămân...unde m-aș duce?

Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

eu, așchie de nuc