Blestemul faraonului Khufu

M-am oprit la Marea Piramidă din Gizeh să-mi trag sufletul. Soarele ardea până la sânge. Trebuia să ajung la Barca Solară să mă întâlnesc cu prietenul meu Khufu, pentru a ne povesti ultimii cinci ani din viață. În urmă cu cinci ani, tot aici, rezemați de Keops, ne legam jurăminte. Am rătăcit prin lume atâta vreme doar să vedem ce văd alții și să simțim într-o clipă durerile lor. Nu știu dacă a meritat. Dinspre vest, aerul aducea ceva mister din șoapta Nilului.

-         Hei, prieten bun, mă aștepți de mult?

-         Hei, Khufu, bătrâne, pot spune numărul zilelor, dar mi-e că te vei crede prea tânăr și răbdarea de-a împărtăși cu mine drumurile tale, se va pierde.

-         Arăți mai tânăr decât mine, scumpe Dasirius, deși au trecut doar cinci ani.

-         Să ne așezăm la locul nostru. Să ne așezăm pe latura secretă, acolo unde ochiul liber nu străbate și să începem călătoria printre cei vii.

Faraonul era tot timpul cu zâmbetul pe buze. Iubeam lejeritatea lui și încercam să fac întocmai, dar observam cum zâmbetul meu arăta mai degrabă a plâns, așa că am rămas la felul meu de-a fi.

-         Spune-mi tu, Dasirius, ce-ai văzut în cinci ani de când ne-am despărțit?

-         Of, haină trebuie să-mi fie inima, scumpul meu faraon, dar săgețile prin care am trecut nu aveau vârfurile date prin miere, ci prin otravă umană, de aceea te rog să mă ierți dacă vei auzi lucruri îngrozitoare, dar trebuie să le mărturisesc.

-         Cred că am petrecut împreună aceeași lume. Și poveștile mele sunt triste. Vei vedea!

-         Khufu, deși lumea trăiește, totuși ea moare. Se moare prin prisma întrebărilor, drept pentru care eu mă minunez de îndrăzneala lor. Omul se întreabă pentru ce trăiește, dar nu știe să trăiască pentru că așa i se cuvine. Dacă are iubire, nu-i de ajuns. Caută în neștire supremația totului. Dacă are fericire, nu-i de ajuns. Caută prin versuri porți de scăpare. Un fel de evadare în rău. Dacă are răul, vrea alinare. Deși alinarea o primește, el plânge în continuare. Spunând că-i trist și sufletul îl doare, caută iubirea iarăși, deși aceasta-i plânge la picioare. De ține-n mâini o piatră prețioasă, el spune că timpul nu-i ajunge și piatra lui e fadă, că parcă alta strălucește și mai tare. Dă drumul pietrei și sigur ea se sparge. El pleacă după alta, avid s-o cucerească, dar strălucirea ei nălucă se numește.

-         Ce spui e trist.

-         E mai degrabă prostie omenească. Viața lor nu știu s-o prețuiască, iar zeii se vor mânia pe slăbiciunea, vrăjmășia, mojicia, infamia, urâțenia tuturor acestor lucruri în care omul a investit, cu bună știință, prostia. Pe culmile vieții el se întreabă de moarte. Tu ce ai întâlnit, drag Khufu?

-         În gândurile mele nu ascund nimic, voi spune tot ce-am întâlnit. Înțelepciunea-i a zeilor născare, eu n-am văzut ființă să-i placă viața simplă și nici să prețuiască moartea, precum și tu ai spus. El agonisește ura. Învață din minciuni. Își face zestre-n casă și fură de la mulți, dar nu-i ajunge și crede că a ucide-un semen e fapta ce i-e dată s-o trăiască. Am întâlnit săraci mai buni decât poeții.

-         De ce spui asta?

-         Pentru că ei nu știu că firea-i schimbătoare. La masa lor am stat chiar de era săracă, dar nu s-au plâns decât de viață, că e scurtă și nu ajung să vadă vreo faptă mare. Cereau mereu iertare zeilor. Credeau că-s vinovați de sărăcia lor, sărmani ai vieții lor... Păcat că-s foarte mulți și prea cuminți. Am întâlnit și filosofi. Poate prea mulți. Ei cercetează totul, dar n-ajung la nimic. Se-ntreabă ce e viața și născocesc răspunsuri. Vorbesc de moarte, de iubiri, de rațiune, dar ei nu cred în aste lucruri. Sunt patimi peste tot și totul e o boală. Ce-i de făcut? Într-o noapte cu lună plină, eram la marginea unei așezări, nu departe de aici. Am intrat în mințile lor, pe când dormeau, și le-am arătat moartea.

-         Cum așa?

-         Dasirius, moartea pe care le-am oferit-o este de fapt inversul supunerii lor. La cum s-au supus în timpul vieții pe care au scârbit-o, acum nu le este cunoscută îngăduința. Murind din moartea lor vor învia. Chipul lor nu va cunoaște întrebarea. Pustiiți de restul lumii vor fi pe veci. Acesta e blestemul înainte de ultimul meu drum. Aceasta e o taină, Dasirius. Nu vreau să împart lumea în două, așa cum este treapta pe care ne odihnim acum.

-         Blestemul tău este de fapt un dar. Le-ai favorizat soarta. Sau moartea?

-         Nu există soartă. Sunt născociri umane. Așa se odihnesc ființele slabe, spunând că soarta-i vinovată, nu ele. Ah, mare-i scena lor și mare mi-e mâhnirea!

Am tăcut amândoi răpuși de lume.