buni la sfat și cam atât...

  Peste tot unde privești e o luptă. Până și timpul se luptă. Realitatea a devenit o scenă în care nimeni nu-și mai găsește locul. Fiecare dorește un loc mai pufos, mai înalt, mai cu fițe. Omul își dorește putere și respect, dar nu se întreabă ce oferă pentru a le primi. Pe internet care mai de care își expune punctul de vedere, își expune materialul gratis, doar-doar să primească aplauze și să fie acceptat în rândul mai înalților și prea fericiților înalți, ajunșilor în clasa scriitoricească. Se tipăresc volume de poezii, ori de proză, deh, după capacitățile fiecăruia, pe bandă rulantă. Parcă nimic nu mai are limită și parcă totul are ”valoare”. Cred că de aici vine și lupta cu timpul. Adică, se gândește omul, trebuie să scot anul ăsta cel puțin trei cărți. Și omul scrie. Cum? Cine știe!? Cine-ar vrea să știe? N-avem timp. Ne grăbim să mai aruncăm un ochi pe internet, să vedem pe cine preferă criticul cutare, cine-a mai primit o recenzie strașnică ori cine ce-a mai câștigat la vreun concurs. Oh, concursurile! Aici nu vreau să disec problema. Fiecare facă ce-o dori, că nu-i treaba mea! 
       Știri despre războaie, știri despre criminali, prostituție, știri despre piața muncii și sărăcie, despre secetă și poluare, despre regi și prinți călători, știri despre românii din afară, despre cei dinlăuntrul țării, mai puține știri, că doar se văd și bârfesc cât li-i ziulica de lungă, știri despre trădători și trădați, despre fugari și câini maidanezi... Ce de știri! Simți cum îți plesnește capul. Simți cum vrei să fii struț. Toată lumea se scandalizează, comentează, găsește soluții chiar, dar rămânem aici, adică la nivelul de privitori-comentatori. Da, aici. Pe puntea suspinelor, c-așa-i românul: bun la sfat! Greul, se zice că ți-l dă Dumnezeu atât cât poți duce, îți dă alură de Om. Omul zilei!
         Ah, să nu uit, vorbeam de evidențierea caracterelor de pe internet. Care caractere? Cum care? Fiecare avem câte unul cel puțin. Cel mai mult mă miră acele personaje, care doresc să facă ceva. Și ce să facă dânsele să iasă în fruntea mulțimilor? Stau pe laptop, c-așa-i moda să dai cu degetele în tastatură într-un mod cât mai inteligent, chiar aristrocratic. Păi și începe lupta: individul acuză alți indivizi de prostie, de incultură, de manelism și altele care nu-mi vin acum în minte, fiind prea multă informație proastă și colorată strident, vă rog să mă credeți că abia țin firul să nu-mi pierd ideea. Am auzit foarte des expresia: ”să facem ceva, să luăm măsuri”. Ei, na! Ei, da! Se adună lumea la astfel de comentarii de n-ai văzut și dă cu presupusul, care cum se pricepe mai bine. Citind pe fiecare, tinzi să le dai dreptate. Ș-or avea, de ce să n-aibă? Însă, cu tristețe spun și cu sinceritate, de când trăiesc printre străini, departe de zumzetul din țară, constat felul coleric al nostru. Se discută mult și nu se face nimic. Dacă vreun naiv face ceva, apăi vine nenea neaoș și fleașc una-n moalele capului: ”cine mă-ta ești tu mă, căcatule, să faci tu acilea pă’ dășteptu’? Du-te dreacu-n arta și cultura lu’ mă-ta de tocilar!”. Și uite astfel se adeverește vorba aia ”Românul e născut poet” (sîc!) și completez eu cu o oarecare neîndemânare, românul este o totală și sigură completare a ceea ce nu te aștepți.
       Intoxicarea de vedetism este în creștere. Am observat că sunt indivizi cu mare credință în cele sfinte, dar vocabularul și ura lor fățiș dovedită m-a speriat de-a binelea. Mă întreb și eu, așa-n prostia mea naivă, a umanului care-a mai rămas intact în mine, unde mai sunt oameni? Din ăia simpli. Simt cum mă strânge viața asta de gât și simt cum îmi strigă în față, plină de revoltă și de deznădejde: ți-am dat o viață și tu o otrăvești? Ți-am dat-o gratis și tu o vinzi? Nici dacă ți-ai juli genunchii în fiecare zi cerându-ți iertare, nici dacă ți-ai scoate ochii pentru cele râvnite, nici dacă ți-ai oferi inima unui bolnav de inimă, nu te-aș ierta pentru timpul tău pierdut în vântul ipocriziei.  Așa simt viața, cu degetele-i în gâtul meu, cerându-și dreptul, iar eu, un animal tânt, nu mă pot ridica de la pământ să-mi merg mersul, să-mi trăiesc viața, să-mi respir aerul, să-mi iubesc iubirea, să-mi cresc copiii, pentru că pașii umanității în timpul acesta a distrus totul.

Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

huh, man