Urlă bunul simț

Cuvintele vin uneori simple cu pete mari de noroi. Suspini din suflet și precum un prost supus dai vina tot pe tine. Apune viaţa ca un animal greu. Te trezești cărând în spate iubiri care nu erau ale tale, iar în palmele ghemuite duci lacrimi alături de care adormi noapte de noapte. Ucis într-un timp de care nu-ți amintești, născut fără voia ta, te îndemni alături de ceilalți, repetând continuu și sarcastic, cât de frumoși suntem.

             Târziul se închină și acum la ușa ta. O altă voce îmi răscolește gândurile.

Pentru că tristeţea mărturisită înseamnă frumuseţe, am rămas vizavi de mine. Oamenii buni văd asta. De-aş putea, aş râde deodată toată fericirea de teamă ca nu cumva o altă întâmplare să vină să-mi şteargă gândul. Amintirile au făcut gaură-n tine. Timpul acesta nu intră și nici nu iese. Lumina trece. Negrul rămâne. Răceala persist. Durerea alină.

         Fiind un nimic, renasc din nimic. Judecăţile aşteaptă principiile. Ești un eseu pe jumătate îngheţat. Jumătăţile sunt goale, aşteptările se ucid la timpul trecut. Adevărul surprinde în nopţile străinilor, pumni cu de-a sila în semn de consolare. Cu cerul tău chinuit și nevăzut, cu Dumnezeu doar într-un ochi privind la păcate, cu tine, umanul plâns și naiv, calci în fiecare zi pe mărul lui Adam.

        

         Din nevoia de tine mă poţi iubi. Simţi aerul cum se chinuie. În faţa ochilor se plimbă o zi fără semn vineţiu. Dintr-un suflet se crapă aripi. De-aş putea să rămân ghemuită în toate zilele tale aş rămâne cu ochii închişi pentru totdeauna, de teamă ca foşnetul albastrului să nu trezească iluziile. Mai păstrez câteva felii de fericire şi pentru cei trişti.

           Nu ştiu de ce vrem să părem suportabili pentru ceilalţi… fi-vor iubirile destule! Ai rămas prins în conceptul tristeţii… şi cui îi mai pasă? Scotoceşti prin toate trăirile amintiri frumoase apoi te întrebi de ce nu găseşti măcar una. Alţii se minunează de tristeţea ta, se minunează de sinele noroit, dar încă în viaţă. Din puls în puls trăim, ştiind ori neştiind, trăim murind, pulsând în mărăcini… apoi pribegim. Pribegim haotic. Singuri greşim atunci când spunem adevărul, fiind fărăderosturile și fărădelocurile oamenilor care știu să se roage duminicile în biserici. Uneori uităm vindecarea în altă mână. Alteori uităm să uităm. Nenorociți tăcuți și proști mergem spre o viaţă nenorocită, tăcută și proastă încercând să înţelegem de ce dracu’ ne omoară singurătatea.