Postări

Se afișează postări din mai, 2018

așteptarea

când crezi în ape reci și-n infinit
că-ți scaldă sufletul în ochi de salamandră crudă
apleacă-te puțin
în alinări
pune-ndreptu-ți
pocalul ce inima o-mpacă când ochii mei pe somnul tău veghează
când inima-ți tresare-n vis a joacă
eu te cuprind în ochi așa cum ești ah, dar nu povești în van se spun acum
și poate că nici mâine umbra-ți din ochi nu piere
dar sacre-mi sunt cu tot aceste clipe-n veci
o flacără ce arde pe tâmple suspinând și spune-acum iubite că-n infinit fugim.

cum să nu fii ipocrit

umbra mea din dialogul tău e umbra măștii pe care alții o poartă circumstanțe conceptuale așteaptă busul de la ora 8 a.m. și nu-mi pot imagina cum umbra mea vorbește în spiritul legii în cartier au rămas babele cu amintiri frumoase despre copilăria mea despre iubirile lor și mai ales despre războiul în care rușii le căutau pentru plăceri sexuale nu-ți trebuie un motiv să deschizi gura în fața tipilor apretați de false maniere nu-ți trebuie o umbră de care să te jenezi rămasul pe loc repaos necesită curaj fără bale la gură fără unghii mari și apropo: fără bune intențiuni de maltratare a imaginii de profil fie ce-o fi dar lucrurile sunt interesante totuși atunci când arunci ochii pe cer și vezi inimioare în timp ce mâinile ți se bălăngăne pe lângă corpul obosit în timp ce inima a rămas mult în trecut în timp ce te-ai cărat mult prea mult în viitor și când telefonul îți sună apocaliptic în gentuță bufff, totul se rupe și se cade să răspunzi amabil cu un „alo” zemos zâmbind ca prostul la lună ...făcând economi…

în coasta Irlandei

pe coastă se schimbă lumina din partea stângă în partea dreaptă ploaia bate de sus în jos iar pietrele sunt aceleași ca ieri bocancii tăi împușcați  au făcut pact cu pantofii damei în dulapul de nuc găsești fusta de care mă întrebai  iar cele trei nuci verzi alea pe care mi le-ai dat în fața bisericii  când aveam 7 ani le-am așezat sub scaunul lui Dumnezeu
pe coastă se schimbă lumea  cea de dincolo trece în cea de dincoace iar primăvara și-a ascuns în ochii mei toate florile de cireș nu vrei să mă întrebi ce nu vreau să-ți răspund că uite cum bat clopotele  a viață a iubire  a moarte a război  ...dai ochii peste cap și nu ignori prăpastia de promisiuni dai cu piciorul în fundul virtuții și râzi că nu rabzi și fugi că nu știai să lupți și mai pui o mască peste ochii tăi obosiți să plămădești o mare de trecere
pe coastă am făcut un pas în plus oceanul m-a cuprins de tâmple și mi-a sărutat răsuflarea.
23 mai 2018 Dublin

așa că spune-mi Eva

ești un tânăr adormit invers care vede viața ca pe ceva bun ești decis să nu fii indecis în planurile tale de viitor și chiar dacă mă privești mirat cu un pahar de vin pus pe jumătate tot nu-ți voi spune numele meu pentru că eu nu am să-ți spun cuvinte pe bază de săruri marine
cina o servesc la aceeași masă veche acoperită cu o mușama tăiată pe alocuri în mijlocul căreia arde o lumânare drumurile mele sunt aceleași în fiecare zi și paharul din care beau a rămas mai mic datoria de la pub s-a mărit  vânzătorul de ziare se face că nu mă vede oricum în centrul orașului se dă Metro Eirean pe gratis și fericirea aia de care-mi scrii cu atâta lejeritate o găsesc fără să o caut și fără scrupule iar dacă spui un thanks mai primești și zâmbete tot pe gratis
vezi tu bătrâne ofițer de paradigme dacă lași gândacul să te asocieze cu un nume s-ar putea să devii un filosof fără amante așa că spune-mi Eva  cea care ți-a intrat în buzunare să-ți scormonească idealurile și să-ți numere aerul chinuit din declarațiile de drago…

nu plânge nimeni

lângă cizmele ofițerului Grig s-au așezat pantofii doamnei niște pantofi de lac în culoarea macului care plângeau lingvistic doar râul Liffey din mijlocul Dublinului poate să-ți spună adevărul și despre tihna pescarului înainte de a aduna în pumnul lui noduros  o margine de mal și un val apoi a înghesuit o iarnă în spuma insulei a plămădit-o în trifoi și a rostit ultimele cuvinte de Sf. Patrick  înainte de a da cu toiagul în pământ
nu mai plânge nimeni, man că și amintirea are uitarea ei iar pantofii de lac sunt halucinațiile adunate pe blana mătăsoasă peste care s-au spart sticlele de whiskey
dincolo de fereastră s-au adunat vulpile  șerpii se odihnesc pe fruntea ofițerului  iar hienele mănâncă din mâna lui dreaptă

contest

până ajungi să înțelegi timpul
te roade în sânge frica
te bântuie așteptarea precum o zi rușinoasă
te agiți în lumi trecătoare
te uiți la tine-n oglindă
oftezi
râzi
și cazi

o poveste neagră
a întins un covor mistic
într-o ploaie grea
și uite cum mergem într-un exces de voiaj nesătul și curios
în cimitirul viselor
cu o cruce în brațe
cu ochii ofiliți
așteptând să ne cuprindă extazul

jurnalul pacientului englez și confidenta irlandeză

Joi, 10 mai, 2018, 12:17, Dublin

uite că se poate să atingi entuziasmul din depărtare. da, sunt și oameni. printre oameni. tiptil strategia proștilor dă roade. intelectualul privește cum se ung roțile. osul e mare. carul e mic. mai fură niște agoniseli de la popor și basta. orice guvernare are cetățenii ei. ai României sunt neschimbați. nivel, evoluție = nivel, evoluție (se deschide o liberă paranteză europeană cu dobândă de 99% ), piei de om, coate de pensionari, alegeri și gata. nebunie. paradox. ce lirism? guvernare să fie...și pe lângă, undeva peste gardul de sârmă ghimpată, suntem noi. privim. 

dincolo de cuvinte

am legat un țărm de ultima furtună am legat picăturile de ploaie de jur-împrejurul insulei la mijloc am prins cel mai înalt val și-am făcut un cort viu pescarului meu
de-acum știu că liniștea e singură așa cum iubirea mă plimbă prin eu-l și prin tu-ul  acestei depărtări din suflet
de-acum știu să citesc anotimpuri care mă leagă și dezleagă într-un șotron configurat în trifoiul plin cu rouă
de-acum știu și merg același pas pe loc într-o suire nemuritoare cu pescarul bătrân și insula mea verde
de-acum știu că tot acel timp de care n-am știut e tot acest zâmbet din furtună
am legat de mine un fluture și-am prelungit o zi cât o viață
15.05.2018, Dublin