Postări

Se afișează postări din ianuarie, 2015

în cizma ta germană, man

sclavii tăi m-au abandonat, man. aș pune câinii pe urma lor să-mi aducă trupurile și să le biciuiesc până la os. 
raiul despre care-mi vorbești a intrat în borcanul cu lapte mierea a pus capac și-am descoperit că suntem rude cu regina  dacă nu te grăbeai nu pierdeai calul îți pui prea multe speranțe în păcatul ăla de violuri nu mai vorbește nimeni lumea s-a etajat pe culori religiile au intrat în buzunarul jegos al vagabondului miop ăla care vindea The Times la intrarea în Square îmi plăcea de el acum s-a dus cu lumea să se otrăvească
în cizma ta germană doarme un corb avea o aripă ruptă l-am luat în casa mea și l-am vindecat până am devenit prieteni man, corbul ăsta seamănă cu tine vrea mereu să râd și-mi aduce diamante dar el nu știe cât de mult îl iubesc uite că am strâns în ochi secretele noastre partea mea de măr nu e mușcată dar el, man, el mă iubește așa cum sunt


25 ianuarie 2015

gladiole esențiale

i-am spus șarpelui de gladiole de banii tăi și de parfum nu m-a crezut în stare de mărturisire dar am făcut precum Eva și-atunci de ciudă șarpele s-a otrăvit  sigur că nu ascund nimic în toată povestea asta decât pistolul înfipt la tâmpla pictorului orb nu ți-am spus că m-am săturat de munch toți se mulează pe strigătul ăla devenit comunul umanității toți devin enigmatici și singulari toți se aliniază unui total indescifrabil o prostie a unui nebun fantastic a făcut  publicitate la televizor realizatorul programului de politică externă mi-a trimis invitație la cină și l-am refuzat
după ce ne lecturăm propun să ne vedem nu de drum nu de personalitate să ne vedem la o partidă de vorbă nebună să ne acoperim cu pielea șarpelui și capul să-l așezăm pe gladiole esențiale
24 ianuarie 2015

Exit only

exit only și un pumn de fasole cu asta am rămas la finalul zilei la adaptarea cu lipsa ta nu m-am gândit ești prea cuminte să spui de corăbii, de vise, de nopți oarecum parfumate te-ai adaptat probabil temei de-a scrie poezie cuminte nu vezi cum se zbate lumea cu brațele în rugi cu picioarele în tranșee lumea pe care o credeai aproape de tine s-a dat cu otrăvuri și cu măști de unică folosință dracu știe de ce m-am oprit în viața asta îngerul mi-a spus cu tristețe: -ești sigură că vrei să te oprești aici? și eu ca o naivă care nu știa ce înseamnă moartea de mână lumească am coborât  de-aia nu mai cred în adaptări și alte promisiuni ascunse totul e de suprafață, man totul e ascuns și perfid rămân la ușa asta pe care scrie al naibii de vizibil exit only


23 ianuarie 2015

sens interzis

numai eu treceam în fiecare zi pe sens interzis uitam că drumul se rupea brusc din pricina unei explozii pe care nimeni nu o repară dar era atât de ușor să mă dau învinsă acestor oameni trecători de care nu-mi pasă pentru că nu le pasă acestor sugative umane nu am cum să le dau  din cuvintele mele  pentru că nimicul din sufletul lor  e prea mărunt pentru nimcul din drumul lor sucit am uitat să-ți spun de peșteră sau de hiena care mi-a mâncat tâmpla am uitat așa cum uitarea însăși uită să se uite știai că am văzut în ochii unora atât de multe nedumeriri  încât am ajuns să le evit privirile? lumea nu te judecă ci te omoară direct să nu-și mai bată capul pe cine să întreacă
numai eu treceam în fiecare zi pe sens interzis și-acum vorbind cu tine mi-a crescut o trestie în spate dacă te-ai ridica în vârful picioarelor  probabil ai ajunge să o atingi e trestie plângătoare cum nu ai auzit de treste plângătoare? lasă asta și nu-mi răspunde uite cum se foiește cerul și cum se strânge pământul că nici măcar nu am apucat să…

puteai să ucizi

au intrat în mine toți spinii lumii și oricât de tare strigam sângelui să tacă îl auzeam în urechi și-atunci izbeam ochii de cer ca într-o joacă naivă de copil după o vreme de trecere nu mai aud nimic realitatea a devenit o șoaptă într-un cerc paradoxal până și dialogul sau reproșul ei din dimineața asta: - puteai să ucizi cu piatra copilul. - puteai să nu spui că ăsta-i destinul.
P.S. …dar vezi? acum tac.
plânsul tău în gât mi-a rămas. praful intră în mâini rugăciune. ce  galbenă-i foamea de dor şi de nume! drum împletit cu alte scenarii, îmi crește pe frunte pasul tău straniu.

trecutul a rămas o clipă între suflet şi cer.

Doi monoteiști

am vrut să te aud, dar am rămas stană de piatră munţii m-au acoperit apele au trecut peste trupul meu adâncind șuieratul iernilor ca în propria lor casă
suntem esenţe laolaltă cu viaţă. ori poate că nu? unii îşi doresc atât de multă iubire încât vor să nu fie lucizi şi-atunci indiferenţa le devine faptă și te umileşti cu dragoste. simţurile se rostogolesc pe margini de lume iar lumea rostogolește margini, le face ghem și le aruncă în ochii naivilor. cine să te privească cu ochiul milei? îți cântă din cer un cor de îngeri? vai, dar nu e basmul tinereții tale?
ah, dragoste, ţine-mi chipul ascuns,
în viaţă nădejdea-mi e crudă
pe cine respectă ochiul de zimbru?

notă:
doi monoteişti într-o cameră goală sunt lipiţi de amintiri. fiecare ține ascunsă o scrisoare. distanța dintre ei a devenit o suflare. timpul a plecat. pe prag a rămas un suflet gaj: iubirea lor de-o viață.

Dumnezeu fuge

în spatele vieţii fac dialoguri apoi le uit un intrus atârnă în colţul gurii declaraţii de dragoste frica de oameni îmi tremură prin noroaie se prelinge în miezul zilei un miez de noapte și o zdreanță de secundă trecută mă ceartă mă strigă mă bate peste ochi -hoață de vieți, hoațăăăă de timp, de ce privești cu silă vremii mele?
mă lupt cu utopia și-mi zic să tac la naiba cu mascarada asta de avuți de Mîșkini revoltați ingrați și falși la naiba cu nevoia de aer fabricat în buzunare privesc la vaca asta ce-mi taie calea cu ciudă o iudă beată de nefericire și ce-am să-i zic ori ce vină pot să am în nebunia ei? -hoațăăăă de cuvinteeee, sunt ale mele toate,      cum îndrăznești să simți, să ai, să fii?
în spatele vieții Dumnezeu fuge în sângele meu

15 ianuarie 2015 

Nu asculta și nu privi la oameni

Nu am căutat că înţeleg tainele voinţei divine, am mers pe drumuri goale şi murdare căutând viaţa şi-am dat peste oameni. Nu am căutat să înţeleg omul, vocea strigată, mâna ridicată, ultimul cuvânt grijania, grijania...O imagine imprimată în ochi de copilă, care o găsesc în goliciunea drumurilor mele. Nu am căutat fericirea ca să pot zâmbi, ştiam că după surâs venea mereu plânsul. Am îngropat lacrimi în pământ, lângă urzici, le-am astupat cu iarbă apoi am mers înainte. M-am luat la întrecere cu viaţa şi m-am trezit bătrână. Am întrebat nimicul ce culoare are iubirea şi a răspuns astfel: pe iubire să o cauţi oarbă căci ea te va găsi după miros, să nu cauţi tainele voinţei divine, nu asculta şi nu privi la oameni. Închide ochii şi iubeşte mâinile ce te ridică, au miros de iubirea ta.

Lupul Alb

Lupul alb

Există o veche tradiţie în ceea ce priveşte lupul, privit cu teamă şi admiraţie de oameni. Cei care se îngrijesc de lupi sunt sub protecţia Sfântului Andrei. Aşa cum Lupul Alb şi Zalmoxis se retrăgeau în Muntele Sacru să privească cu durere în inimi cum geto-dacii vor fi înfrânţi de romani din cauza trădării, aşa mă retrag din calea nenorocului, pentru a putea venera umilinţa oamenilor. Lacrimile să le ţineţi la locul cel mai de cinste. Sfinţii plâng pentru spaţiul inuman. La răscruci simţi punctele cardinale. În spatele vieţii urmele paşilor sângerează. Un intrus atârnă în colţul gurii declaraţia de dragoste, aceeaşi pentru toate iubitele. Duc genunchii la gură şi ating tâmplele de teamă că nu le mai simt. Frica tremură prin noroaiele prelinse din miezul zilei în miezul sufletului. M-am născut în timpul tău fără nume. Pe cine păzeşte raţiunea? În vremea ta vocile-s prea multe, buzele au rol de otrăvire, pământul rămâne ridat şi istoric de bun. Gloria rămâne pe pernă. Valurile r…

despre noi din atunci

îmi spui să fac noduri din noi nu am uitat să-ți spun că pe firul apei am întins o poveste să-ți aduc aminte cum a fost ultima noastră zi de libertate? era dimineață și eram între munții părăsiți de oameni iar tu mă priveai mirat puneai întrebări despre eternitate apoi făceai calcule infidele  rațiunii de-a le înțelege în mintea mea de copil mă obsedează ideea rostogolirii și a perfecțiunii rezultatelor tale matematice vezi diferența dintre noi ce mare e? vezi că nodul acesta a ieșit în evidență și că realitatea i-a schimbat forma față de hârtia mea colorată? mistic a rămas traseul privirii tale iar eu am rămas să întind firul poveștii noastre în apa din care au băut sufletele

calul meu

vorbești serios? scrisoarea asta nu a ajuns la mine și totuși...fericită concidență când tocmai azi
am ajuns la final
în fața vaporului pe care-l aștept de ceva ani
dar nici eu nu le văd pe toate
uite de exemplu la ultima masă a reginei am lipsit
calul meu era bolnav
și-atunci am simțit cum mă duc odată cu el
piesele reginei sunt aceleași mereu vechi și în poziție de atac de parcă mi-ar plăcea să cuceresc niște iluzii
dar calul meu s-ar putea să moară până la ziuă
acum îți scriu pe fugă să înțelegi
graba și teama
teama de-a ieși în fața oamenilor
și graba de-a mă duce acolo unde mi-e calul
de ce-aș mai rămâne? ce să fac aici? spune-mi.


13 ianuarie 2015 p.s. dintr-un dialog poetic alături de Ioana Haitchi

cum unde sunt?

cum unde sunt? sunt în povestea de la dig am venit la vapor cu o parte din scrisori și cu o carte cu foile albe te rugasem cândva să o scriem împreună povestea începe cu amândoi dar eu  în naivitatea mea am uitat să-ți dau fotografiile cu toate viețile mele absolvite și cu luptele în care câștigam bătălii grele, pe cai, cu săbii și regi poze de la ghilotină ori de la confirmare îți voi povesti în volumul doi și-apoi ce grabă e asta? uite că sunt aici aproape de stâncile tale am adus ceai cald și tutun bun pentru pipele noastre

extras din lanul de oameni

la marginea graniței omorâm timpul tu ucizi cu pasul tot ce vine din partea mea uite așa fără să gândim stăm călare pe graniță bem ceai sau coniac și facem pariu care moare primul nu am luat ca reper prezentul și nici steagul pe care l-ai înfipt pe malul tău să nu cazi din cauza ploii cu declarații utile cum să folosești rugăciunea înainte de masă există în cărțile alea sfinte de care nu m-am atins pentru că m-am sinucis de credință în prima noapte de dragoste adevărul nu e real așa mi-ai scris în ultima scrisoare dar pescarul meu bătrân spune că habar nu ai tu de adevăr ești un prefăcut în oasele goale știu că mă repet e bine că mă repet măcar așa sunt conștientă că nu-s o oarecare din lanul de oameni normali suntem doi idioți mai idioți decât Mîșkin
la marginea graniței mele mă așteaptă un prinț păzește o fântână în care am plâns prima oară

12 ianuarie 2015


voiaj

am întârziat puțin prin gura valurilor
minunea a venit cu scrisoarea ta
era nevoie să șterg pasiunea
să dau cuvintelor cu praf de lună
și-apoi să-ți amintesc legenda
dintr-un colț sănătos al timpului
în care ne imaginam
cum alunecă ziua de mâine
peste ochii tăi calzi

un parfum de trandafiri albi
mi-a intrat sub piele
acum nu mai plec
rămân chiar dacă nu mă întorc
pentru că niciodată nu am plecat toată

niște nefericiri

care e miza? suntem ori nu suntem sursa existentei? prelungim o clipă mediocră să devenim deștepți
ştiai că în urma ta rămâne o istorie?

...unde dracului să ne pierdem când respirăm? ești mic… ai un statut de om obişnuit te întrebi ca un idiot că umbra peste care calci poate să fie un fals te întrebi de ce conştiinţa străbate golul din tine? se umple onoarea cu aerul morţii și alții conduc o viaţă cu buzunarele goale dar cu arma în mână și cică aia e mâna sorţii păi da, zâmbetul e masca de-a trece peste civilizație, zice bătrânul cerul priveşte haotic nimicul, zice o voce dintr-o carte sfântă

ți-a rămas libertatea de-a împăca vinovatul de-a mitui bogatul cu banii trădării, dar si cu teama morții și uite așa prost cum ești ai devenit sinistru și hoț alții te-ar numi criminal

cine îţi pune lumina pe umăr?
un lucru este cert: calci pământul cu forţă strivești din talpă până-n creştet viața bufonilor apoi spui rugăciuni la picioarele morților un prieten ţine candela prea sus devine enervant îl împușt…

să înșirăm

să înşirăm loviturile pe iarba udă apoi să aşezăm pietrele în cerc uitarea să ne umble   în trecut precum o zdreanţă care pleacă spre cer într-un ridicol oarecare într-un final să amuţim să înşirăm lovituri pe scări care duc în spinare
un adevăr absurd

zidul o naște pe ana

-capitolul 1- zidul o naște pe ana ana respiră pământ sfântă e scara bila ţipă la pahar paharul bea din apa de ploaie ce vaiet se-aude? invers e ceasul limba e mută cum? lumea e slută? lumea priveşte la mută şi cică ninge tot anul
-capitolul 2- de undeva de unde nici măcar nu știu am prins sub unghii omenirea praful de stele are gust de mandarine zicea mama numele mă leagă de pământ zic eu de ochi îți atârnă o duminică zicea profesorul în lanţuri să-ți legi amintirile zicea fostul amant dar uite că mi-a albit venirea și al dracului mi-a rămas pasul ăsta bătut de vânt

-capitolul 3- pietrele ard doruri în culise actorul e omul cu mască eternul suspect de viaţă se declară învins eu  mă declar în impas sparg lacăte și desenez clepsidre în fața mea e o pădure cu oameni drept frunze mă apuc de urlat și frunzele alea de oameni încep să cadă profit de moment și mă ridic în picioare vedenia asta îmi șade-n spate și suflă ca un crivăț pe la tâmple

-        - sfârșit-

o viață precisă

două puncte și un timp un ochi priveşte la cer și se miră că valul pe val trece că viața în doi se cere și că din noi tot mai în noi alergăm timpul cu pumnii strânși și visele la liber
n-am văzut azi nimic
aud cum șerpii adulmecă urmele

ți-aș spune că...

ţi-aş spune că cerul strigă la tine că vântul are visele lui dar rămâi înțepenitul zăpezilor din suflet nu crezi în cuvintele pe care le numești poeme nu dai doi cenți pe sictirul cititorului ei bine, voi aduna toate acestea într-o înghiţitură și le voi scuipa înaintea pietrelor
aș învăţa râsul apoi aș porni la drum așa degeaba fără niciun rost m-aș crede tunet și furtună și-atunci, de multe ce m-aș crede nu ți-aș mai fi nimic
am înţeles că pot închide ochii peste tabloul fără ramă care-mi poartă numele

prag

o secundă a învățat să iubească doar existenţa s-a oprit în dreptul paharului meu şi a turnat tot viitorul se zice că ocazia binecuvântării aparţine ăluia de o cere în fapta care stă în vârful unui deget de rugăciune nu am înţeles greu viața din paharul meu am zăbovit mai mult pe genunchii singurătăţii
la limita disperării am găsit deschisă o uşă pragul era prea jos așa că lumina a sărutat zăpada străinului din mine
a fost doar un joc iar acum e gata