puteai să ucizi

au intrat în mine toți spinii lumii

și oricât de tare strigam sângelui să tacă

îl auzeam în urechi

și-atunci izbeam ochii de cer

ca într-o joacă naivă de copil

după o vreme de trecere

nu mai aud nimic

realitatea a devenit o șoaptă într-un cerc paradoxal

până și dialogul sau reproșul ei din dimineața asta:

- puteai să ucizi cu piatra copilul.

- puteai să nu spui că ăsta-i destinul.

P.S.

…dar vezi? acum tac.
plânsul tău în gât mi-a rămas.

praful intră în mâini rugăciune.

ce  galbenă-i foamea de dor şi de nume!

drum împletit cu alte scenarii,

îmi crește pe frunte pasul tău straniu.

trecutul a rămas o clipă între suflet şi cer.