Doi monoteiști


am vrut să te aud, dar am rămas stană de piatră
munţii m-au acoperit
apele au trecut peste trupul meu
adâncind șuieratul iernilor ca în propria lor casă
suntem esenţe laolaltă cu viaţă. ori poate că nu?
unii îşi doresc atât de multă iubire încât vor să nu fie lucizi
şi-atunci indiferenţa le devine faptă
și te umileşti cu dragoste.
simţurile se rostogolesc pe margini de lume
iar lumea rostogolește margini,
le face ghem și le aruncă în ochii naivilor.
cine să te privească cu ochiul milei?
îți cântă din cer un cor de îngeri?
vai, dar nu e basmul tinereții tale?

ah, dragoste, ţine-mi chipul ascuns,
în viaţă nădejdea-mi e crudă
pe cine respectă ochiul de zimbru?

notă:
doi monoteişti într-o cameră goală sunt lipiţi de amintiri. fiecare ține ascunsă o scrisoare. distanța dintre ei a devenit o suflare. timpul a plecat. pe prag a rămas un suflet gaj: iubirea lor de-o viață.

Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

eu, așchie de nuc